Jurnal intre doua lumi
Aici, la mine, la tara, zapada miroase a libertate.
Padurea Andronache nu mai are nicio identitate si se vede doar ca un zid, prin ceata de ninsoare. Un zid mut, care desparte doua lumi, cumva inrudite. Stiu ca e o strada care margineste padurea si vad faruri miscatoare, dar suierul masinilor se contopeste cu vantul care matura campul, albit doar in parte. E ca si cum s-ar deschide o cale secreta, o trecere in timp spre o preistorie, care nu are cum sa-mi apartina. Ma simt legat prin nu stiu mod, de neexplicat, de un inceput de dinainte de civilizatii. In dreapta, departe, se vad lumini prin pacla, si stiu ca sunt cocotate pe cladiri comerciale, dar mie-mi miros a focuri inalte, ce tin animalele la distanta.
Ninsoarea imi ciocane ritmic in gluga si barbia mi-a inghetat.
Trag aer in piept si ma duc inapoi in pestera, sa jupoi vanatul si sa scrijelesc pe pereti doua desene, ce vor fi cunoscute, candva, ca pictura murala.
Incovoiere
Pe drumul posadei, padurea poarta toata zapada pamantului in spate.
Copacii se inclina ca o imensa familie de salcii, plecate sub greutatea alba, alungite in jos, intr-o plecaciune finala.
Incovoierea cea de pe urma, fara orizont imediat de revansa. Dar fara umilire si fara resemnare. Doar ca o etapa, de care se stie, dar care va trece.
Jurnal de Azuga
E 8 dimineata, sunt minus 10 grade si am ajuns la gondola cea noua din Azuga. Drumul a fost miraculos, cu valea Prahovei trezindu-se la viata, in rasarit domol. Brazii inghetati, cu zapada curgand ca din niste crengi suplimentare, de sezon. Iar in Sinaia, dupa piscurile usor ametite de ceata, soarele se exfoliaza in ceea ce, pe drept cuvant, se numeste Valea Soarelui.
Pe partie suntem primii si luam in canturi zapada cu gust de ratruck, ca un botez al diminetii. Nu stiam Azuga, Sorica e suficient de lunga si de imprevizibila, cu valurele de dealuri dezordonate, ca sa nu te plictisesti.
Te dai si te gandesti ca schiul e la indemana, la 2 ore de sofat, dar cand te trece pipi intelegi de ce Austria e diferita. Sunt doar doua orificii pentru toata lumea, un pisoar si doar o toaleta. La fete, o coada discreta, merge o carticica de lecturat, in asteptare. Apa e rece, sapun si hartie deloc si te gandesti ca langa e un hotel de 5 stele, ca instalatia a costat milioane de EUR, dar nimeni nu s-a gandit la maruntisurile care conteaza … Pe jos scarile aluneca, nu au vazut un cauciuc pe ele niciodata … In fine, macar e zapada, un pic de piatra si iarba sus de tot, unde vantul se joaca cu 40 la ora. La urcare vedem o domnisoara retrasa si uratica. E mica de inaltime, echipamentul nu e nou, manusile sunt franjuri, fumeaza contemplativ cu privirea la partii. Ceva insa imi spune sa stam aproape si tragem putin de timp ca sa urcam in aceeasi cabina. Incepe o discutie cu lumea si vrem sa o luam pe Cazacu. Chiar sus de tot, cand ne ridicam in picioare, ea isi pune manusile, ne masoara din cap pana in picioare si spune, cu accent de harghita, sa nu o luam pe acolo ca e plin de pietre si nu e bine.
Apoi, inchide claparii, fixeaza legaturile si incepe sa coboare. Dumnezeieste … Incercam sa pastram trena dar nu e nicio sansa. O eleganta perfecta, schiuri apropiate ca Liviu, dar balans desavarsit ca al Cristinei si inca ceva in plus. Un dans leganat, o incantare, o imperechere cu zapada care ii face loc prietenoasa. Un moment de gratie care ma umple si care ma imboldeste sa trag de mine ca sa fac mai bine. Trag primele doua trante, dar stiu ca am mers pe canturi cum se cuvine, ca am mai eliberat ceva, ca am mai facut o legatura si ca, poate, am mai invatat putin.
Treptat partia se strange si se aduna, se fragezeste si incepe sa colcaie de prea multa lume … La ultima urcare am stat 15 minute. E ora 12 si simt ca ajunge … E timpul de-o ciorba si de intors acasa.
Cartea favorită in 2013 – un fel de recenzie scurtă
A doua zi, ea m-a întrebat:
– Ai fost ieri pe stadion, la meci?
– Da.
– Ai stat in sectorul L? … Pe rândul 32, locul 17?
– Da … de unde naiba stii?
– Păi în spatele tău era un coleg de serviciu care mi-a zis că în faţa lui a stat un idiot, care a scos o carte în pauza meciului şi a început să citească … M-am gândit că descrierea ţi se potrivea.
Într-adevăr, eu eram idiotul. Cartea are peste 600 de pagini. Practic e o cărămidă. Abia am trecut de securitate. Le-am explicat că dacă voi ajunge să arunc cu volumul dupa vreun adversar nu are cum să fim sancţionaţi, căci ar fi (aproape) un act de cultură … Odată ce începi să o citeşti, nu poţi să o mai laşi din mână. Mergi la somn cu ea, faci duş cu ea, o ţii lângă tine în sedinţele cu şefii, sperând la o pauză, cât de mică, pentru a mai fura câteva pagini.
„Atlasul norilor” (scrisă de David Mitchell) este, pe scurt, o carte despre libertate şi asuprire, indiferent de vârstă, secol, limbă, din preistorie şi până în lumea de după androizi. O interogaţie asupra fericirii, ca lipsă a oricărei adversităţi sau, dimpotrivă, ca triumf asupra obstacolelor, ca realizare a unui scop.
Lectura placuta. Aveţi grijă – creează dependenţă.
Farmecul persuasiv al povestii
Există în România o actriţă foarte talentată, care stătea într-o seară la cafeneaua actorilor alături de mai multe persoane, printre care si un regizor mai în vârstă.
Gaşca era activă, se vorbea şi se filosofa şi, la un moment dat, bătrânul a spus că putem să ne influenţăm starea de fericire. Adică, daca am zâmbi în fiecare dimineaţă in faţa oglinzii cate 4 minute, înainte de a pleca la birou, am fi mai fericiţi.
Spiritele s–au animat şi mai tare, exerciţiul părea de-a dreptul idiot şi actriţa noastră a făcut pe loc pariu cu bătrânul ca aşa ceva este cu totul aiurea. S-a convenit că pariul durează o lună si premiul o sticlă de whisky.
Actriţa despre care vorbesc este doamna Oana Pellea şi a luat totul foarte în serios. Şi când spun serios, aş vrea să vă gandiţi la următorul lucru. Puţini ştiu că Oana Pellea pe vremuri era “rârâită”.
Bineînţeles că eu ştiu că cei “rârâiţi” sunt foarte inteligenţi, fermecători si extrem de sexy, însă spre deosebire de mine, dumneaei credea că o actriţa ar fi bine să îl spună pe R suficent de clar si de zbârnâitor încât să se cutremere sala de teatru. Aşa că ea s-a apucat, SERIOS, să nu mai graseieze şi metoda pe care a aplicat-o (cu foarte mare succes dealtfel) a fost să înlocuiască toate literele de R cu L şi să vorbească astfel preţ de câteva luni bune, de se strâmbau de râs toţi cei cu care interacţiona. Ceva de genul “Lica nu ştia să zică lâu, lăţuşcă, lămulică” si apoi a revenit la normal şi, ca prin minune, R-ul i-a ieşit fabulous (apropos, metoda era preluată pare-se de la Florian Pitiş care, vă vine sau nu să credeţi, era în tinereţe, rârâit).
În fine … Oana Pellea, s-a apucat serios (!) de făcut grimase cu zâmbete in faţa oglinzii în fiecare dimineaţa … Avea chef, n-avea chef, după spălatul pe dinţi, 4 minute (cam cât durează fumatul unei ţigări) ea zâmbea. Şi, paradoxal, când ajungea la repetiţii o intrebau colegii de ce e aşa bucuroasă, ce s-a întâmplat fain în viaţa ei. Ea turba şi nu întelegea cum un tembelism mimetic poate transmite fericire, mai ales că, odata cu trecerea timpului, drăcia naibii, incepea de-adevaratelea să se simtă mai bine, nu era doar percepută de ceilalţi ca fiind in toane bune.
A pierdut pariul şi a dat sticla de wiskey şi abia mai târziu a aflat dintr-o carte de-a lui Malcom Gladwell (Tipping Point) de cercetările lui Paul Ekman referitoare la influenţa ciudată a mişcărilor muşchilor feţei asupra emoţiilor …
Un soi de automanipulare care … funcţionează.
Acum, de ce vă povestesc eu despre aceste lucruri la o conferinţă de business?
Din patru motive:
- Catch – Pentru că am vrut să arăt că, deşi nu mai sunteţi copii, povestea vă prinde. Povestea prinde indiferent dacă în sală sunt antreprenori, studenţi sau CEOi, deoarece aşa suntem construiţi ca oameni – sa fim fascinaţi de o construcţie epică (de preferinţă simplu de urmărit), care poate, sau nu, să aibă o morală la final.
Mă rog, în spate văd că cineva a aţipit, însă e mai probabil să fie din cauza povestitorului şi nu a poveştii.
Povestea amorsează (cum zice Daniel Cahneman), te introduce treptat în subiect, şi construieşte de la început un catch, ceva care să incite interesul, ceea ce este extrem de util în orice business şi în orice vânzare. Este mult mai greu să influenţezi pe cineva, să vinzi sau chiar să convingi pe cineva să te asculte fără acest catch.
În plus, e mult mai frumos să afli despre un produs / o idee de business, etc dintr-o poveste decât din nişte date seci, dintr-o înşiruire de caracteristici, dintr-o statistică abstractă.
2. Conflictul cu propriile idei – al doilea motiv pentru care povestea merită apreciată ţine de felul în care gestionează conflictul cu ideile ascultătorului sau cu interesele cumpărătorului.
Esenta unei povesti este ca, intentionat, plaseaza discursul sub niste auspicii mai acceptabile si atunci “receptorul” este mai “dispus” sa le asculte, nu doar sa le auda.
“Putem sa ne influentam starea de bine daca ne strambam in fata oglinzii?” – suna inacceptabil, dar daca apare un erou sau un personaj iubit (in cazul de fata Oana Pellea), daca se creioneaza un pariu / un quest initiatic, totul impachetat in mister de poveste, lumea este mai dispusa sa asculte.
In fond, e doar o poveste, o perspectiva, de ce sari asa?
Prin poveste, e ca si cum introduce cunostinte “pe usa din dos”
3. Memorabilitate – Aaaa! Imi amintesc! O sa tin minte!
Si chiar vei tine minte.
Povestea are harul de a creea sinapse vrajite si de a lipi bine pe creier intamplarea (si concluzia ei) deoarece asa ne functioneaza mintea.
Citesc acum o carte (Memoria Inteligenta) care prezinta metodele campionilor mondiali la … memorare … Baietii aceia carora le desfasori un pachet de carti de joc in fata si apoi ei ti le recita pe toate, in ordinea corecta. Pentru a putea sa le retina, fiecare isi creeaza o poveste (nu neaparat cu sens logic), asemanatoare cu cea cu care fiu’miu a reusit sa tina minte lunile calendarului:
“Ian are febra mare. Aproape mai mare ca Iung. Iulia a gustat separat din octopus. Noi nu. De ce?”
O poveste bine spusa ancoreaza un mesaj in capul nostru, care va ramane acolo foarte mult timp.
4. Generararea de actiune – Ultimul mare avantaj al povestii este ca, daca este intr-adevar de impact, indeamna la actiune.
Insa nu intotdeauna in mod direct. De multe ori, sadeste ceva util la nivel subliminal care da pofta actiunii.
Insa mai e necesar un ingredient. Identificarea cu eroul. Indiferent daca va adresati subordonatilor sau sefilor, clientilor sau potentialilor parteneri de afaceri, povestea va apasa un buton generator de actiune doar atunci cand va exista, la nivel aspirational, o identificare cu “eroul” povestii sau cu sentimentul creeat de naratiune.
Din partea mea, va urez doar povesti bine spuse, care sa nu manipuleze (!) ci sa transmita celorlalti, mai cu catch, idei noi (desi pot intra in conflict cu cele anterioare), sa faca mesajul memorabil si, de ce nu, sa genereze actiunea pe care v-o doriti.
Va multumesc
(discurs rostit in cadrul conferintei Business Days Bucuresti, decembrie 2013)