La drum cu bancherul

Am fost la o nuntă interesantă.

Pe miri i-am cunoscut abia cu câteva săptămâni în urmă, la o lansare de carte. Am strâns o mână, am îmbrăţişat domnişoara şi am primit o invitaţie la nuntă. Ştiam, aproximativ, pe tatăl miresei, pe care l-am întâlnit de vreo patru ori, în decursul ultimilor cincisprezece ani. Oricum, par oameni de treabă şi nu mă pot abţine să nu remarc fascinaţia descoperitului inedit. Aflu la nuntă poveşti grozave despre ei şi sper să ne mai revedem curând, fără să fie nevoie să mai scriu o carte sau să se mai căsătorească cineva.
Dacă tot nu cunoaşteam pe nimeni la petrecere, ne-am hotărât pe loc sa ne împrietenim cu toată lumea, iar masa noastră a fost, unanim declarată, cea mai animată.
La trei dimineaţa, ne-am luat catrafusele şi am plecat. Consoarta, care poartă tocuri doar când şi când, şi-a scos ştrengăreşte pantofii şi a început să lipăie desculţă prin parcare, în drum spre maşină, cu picioruşele zbenguind în bucuria eliberării, în ciuda frigului de-afară. Câţiva metri mai încolo, în faţa unor maşini, sub flash de aparate foto şi camere video, cineva, doar în chiloţi, îmbracă o rochie de mireasă. Grăbim pasul ca să vedem mai bine spectacolul sexy, însa nu a fost să fie – era doar o farsă, un bărbat cu pieptul plin de păr se echipa în rochia cea alba, abandonată de mireasă.
Ajunsi la maşină, Ioana decide că nu poate conduce decât cu pantofi… Ai ei nu mai intră, aşa că îi dau jos pe ai mei. Arată ca un copil mic ce a furat încălţările lui ta’su. Pornim , dar nu mai avem ţigări, aşa că tragem la un OMV, ciudat de aglomerat pentru ora târzie. Cobor imperial, în costum negru, slim fit, cu cămaşa cu guler scrobit, însă doar în şosete. E drept că m-am îngrijorat puţin la gândul că podeaua benzinariei e proaspăt mopuită, dar intru încrezător, gata de shopping.
Se zâmbeşte, dar nimeni nu e contrariat prea tare.

Mi-aprind o ţigară şi-mi trece prin minte că parcă lumea arată mai bine luată prin surprindere. Fără prea multe planuri. Un spectacol făra convenienţe şi fără aşteptari.

Ca un joc de copii. Cu reguli aproximative.

E noapte, pe un balcon de hotel, cu faţa la mare.

Valurile se mişcă la fel cum au făcut-o toată ziua, dar abia acum le auzi cum trebuie, în liniştea din jur. Priveşti ferestre. Puţine sunt luminate, puţine albăstrite de vreun film sau vreo emisiune târzie. Multe întunecate, fie adormite, fie mustind de trupuri ce se iubesc.

Numeri insomniile sau singurătăţile balcoanelor prin vârfurile luminoase de ţigară, din care se trage, la intervale regulate.

O stingi şi tu pe a ta şi te duci să te culci.

Altfel de frumuseţi, mai simple, dar mai nearmonioase, de rotunjimi arămii, la mal de mare albastră sau verde.
Forme alungite pe un nisip nu prea fierbinte. Cute si pliuri pline de promisiuni.
Nici mincinos, dar nici adevărat. Curat fără imaculare, murdar fără mizerie.
Gust sălciu si lipicios, plin de salivă neumezita.

La mese, trupuri revărsate peste mâncare şi sticle de bere, ca într-o lume paralelă ce nu se intersectează cu valurile.

Imaginaţie plecată pe câmpii.

“Jurnal de bancher pe drumuri” s-a scris datorită cititorilor.

Cititorii (la momentul respectiv prietenii mei) nu ştiau de fapt că ei contribuie la scrierea unei cărţi, după cum nici eu habar n-aveam că plănuiesc să public. Tot ce ştiam era că în concedii şi în călătoriile mele se întâmplau grămezi de lucruri pe care simţeam nevoia să le împărtăşesc. Unele mai haioase, unele mai profunde, altele pur şi simplu “de povestit”. Blackberry-ul mi-a devenit astfel un fel de confident, care prelua pe nişte taste minuscule degetele mele butucănoase şi reuşea cumva să transforme în fraze frământările şi gândurile ce mi se tot învârteau în cap. Cum nu aveam cont de Facebook pe atunci, am început să trimit istorioarele pe mail câtorva amici. Unora le-a plăcut şi au trimis mai departe, alţii mi-au spus foarte franc ce le-a plăcut mai putin şi m-au întrebat despre alte lucruri de prin locurile în care eram. Mi-au spus că înteleg ca sunt o fire sensibilă, dar să o las mai moale cu frământările şi să le relatez chestiile simpatice. Mi-au cerut să mă uit mai atent la tovarăşii pe care îi întâlnesc, să îmi ascut simţurile ca la carte, sa miros mai cu toate nările, să ciulesc urechile cum se cuvine şi să caut mai degrabă nebunii care umplu lumea. Fără să vreau şi fără să ştiu, în jurul acestor poveşti s-a născut un micro-public, care s-a implicat si m-a ghidat în acelasi timp. Si care a devenit exigent si al naibii de nerăbdător. Mă transformasem în situaţia un pic hilară de corespondent desemnat. Situaţia risca să scape de sub control, la un moment dat, căci abia ajungeam într-un loc nou şi primeam deja sms că povestea e aşteptată.

Apoi, în martie anul acesta, am fost suficient de nesăbuit să mă înhăitez într-o călătorie cu nişte colegi faţă de care aveam demult serioase rezerve. O mână de băieţi musculoşi, pe care nu e prea bine să-i contrazici, m-au înghesuit între nişte perechi de schiuri bine înfipte în zăpadă, au pus o sticla de pălincă clujeană la mijloc (pe post de martor) şi m-au pus să promit că până în vară voi publica. Au fost şi ceva ameninţări menţionate, recunosc. Cum eu sunt apreciat mai puţin pentru partea intelectuală şi mai mult pentru expresivitatea feţei (ce nu a suferit vătămări), iată-mă în situaţia în care vă propun să citiţi o carte.

Care sper să vă distreze.

Şi să va dea puţin de gândit.

Foarte puţin.

(articol apărut pe http://blog.erudio.ro/)