propunere pentru o zi aproape perfectă
Te scoli cu soarele care luminează şi încălzeşte o cameră încă plină de vise.
Când te ridici din pat, aşternutul îţi face cu ochiul şi-ţi spune să-l laşi mototolit – se va aranja singur. Tu te ocupi de puştiul care s-a trezit şi, plin de zâmbet, ţi se aruncă în braţe, pentru prima joacă a zilei. Omleta are trei tipuri de brânză care se îmbrăţisează topite, iar roşile din salată fac baie în ulei de măsline. Cafeaua miroase bine, nu e nici prea fierbinte, nici prea aromată.
În timp ce puştiul meştereşte la una dintre jucării, mai tragi un pui de somn, de zece minute, în soarele blând de sfârşit de vară, pe terasă, afară.
Bicicletele sunt gata să fie încălecate şi traseul are verdeaţă din belşug.
Ajungi în cel mai vechi aeroport din Frankfurt, folosit probabil în cel de-al doilea război mondial, transformat în loc de joacă, muzeu şi spaţiu pentru rolleri şi biciclişti, care se dau pe vechile piste. Să fie copaci înalţi şi să tremuri de groază că puştiul căţărat foarte sus, în căutare de ghinde, ar putea aluneca de pe crengile deja cam subţiri.
La întoarcere, pe lângă lac, când cobori cu vântul în faţă fără să mai dai la pedale, să ai sentimentul că dispar din lume, rând pe rând, toţi oamenii urâţi din viaţa de zi cu zi şi că rămân doar cei dragi, care, în mod miraculos, sunt şi ei lângă tine, pe biciclete în viteză şi chiuie ca nebunii.
Apoi să urmeze piscina, cu toboganele de apă, prea înalte şi prea accelerate să-ţi laşi copilul să se dea singur. Dar să ştii, totusi, că îl vei lăsa, că aşa e firescul în lucruri şi că te bucuri când îi vezi bucuria, la sosire, unde îl aştepţi cu braţele gata să prindă. Să te întrebi când o fi învăţat să înnoate aşa de bine, să te îngrozeşti că sare de la trambulina de trei metri şi să te miri cum de-a crescut aşa de repede, de s-a făcut băiat mare.
Iar la întoarcere, să refuzi delicat să-l iei în cârcă, să te faci că nu vezi oboseală, şi să înaintaţi, mâna în mâna, mai încet şi mai aşezat, către somnul de prânz tămăduitor, care vă dă târcoale.
Cum intră o carte în viaţa ta …
Acum foarte mulţi ani, stăteam la coadă la casieria librăriei Dalles, cu o carte în mână.
În faţa mea era o domnişoară chiar draguţă şi în spatele meu o bătrânică.
Recunosc că nu am văzut ce carte a pus domnişoara din faţă pe tejghea, eram (în nesăbuinţa mea) mult prea preocupat să îi admir alura, însă am tresărit când am auzit-o pe băbuţa din spate spunând: “Draga mea, ce ai cumpărat tu este o carte foarte frumoasă, care mie mi-a schimbat viaţa”.
Mărturisesc că pe domnişoara draguţă din faţa mea am uitat-o, însă datorită acelei bătrâne amabile, am dat fuga la raft şi mi-am luat si eu cărţulia cu pricina, pe care am citit-o de vreo trei ori.
Am un coleg care este un fel de băbuţă, doar ca acţiunea se mută din librărie la birou şi datorită lui mi-am reamintit cât de fain este să citeşti o carte bună.
Mulţumesc din nou
Câteodată scrisul te ajută să-ţi diluezi tristeţile
Pentru mine, scrisul are şi o puternică latură curativă, o componentă terapeutică.
Dacă ceva nu e ok, m-apuc şi scriu şi descopăr că, pe masură ce cuvintele se aştern pe hârtie, problemele se relativizează, stresul se diluează şi lucrurile nu mai sunt atât de grave pe cât păreau. Din contră, pot părea atât de minuscule încât nu iţi mai rămâne decât să râzi de ele şi să te distrezi.
În meditaţie, există pare-se o tehnică prin care găseşti un echilibru atunci când reuşeşti cumva să te detaşezi de tine şi să te priveşti, ca un observator obiectiv, din exterior. Nu e vorba doar de o curăţare de subiectivism, ci, mai degrabă, de o schimbare reală de perspectivă, prin care capeţi discernământul să te uiti la toată treaba detaşat şi să pui poveştile în lumina potrivită, fără a inflama lucrurile aiurea cu tot felul de preconcepţii care sălăşuiesc doar în mintea ta, nefiind mai niciodată reale. Interesant este că asta nu presupune o pierdere de intensitate (pasiune ar numi-o unii), ci doar o corecţie a sinusoidelor, prin ajustarea discretă a vârfurilor de grafic crescute nefiresc, din exagerare.
Si la asta îmi foloseşte scrisul mie. Nu mă pricep să fac lucrul ăsta în registrul uzual, al observaţiei din timpul întamplărilor, dar mi-e mai uşor odată ce am luat pixul în mână în faţa unei hârtii curate sau când iau blackberry-ul şi apas pe taste.
Dacă aş scrie cu adevărat bine, aş putea transmite cititorului ambele stări: şi pe cea de dinainte de scriere şi pe cea în proces de analiza şi aşezare a lucrurilor pe palierele corecte.
Dacă însă scrisul transmite lecturantului măcar ceva, o stare de pace câştigată pe drum, care să-i fie şi lui utilă (în măsura în care privitul unui apus de soare sau o plimbare prin vânt molcom pot fi utile), e un prim pas, suficient de încurajator, ca să mă îndemne să scriu şi pentru alţii, nu doar pentru mine.
Călătoria ca mod de înnoire
Călătoria ca mod de înnoire.
Ca o apă cu care te speli pe faţă şi îţi limpezeşti privirea, să vadă un pic mai altfel, sau un pic mai mult.
În cotidianul recursiv reuşim cumva să estompăm ascuţimile personajelor din jur, să diminuăm registrul mirosurilor, să diluăm culorile şi să vedem mai puţin, obişnuiţi cu lucrul, aşa cum gura se obişnuieşte cu guma de mestecat şi nu îi mai simte aroma.
Călătoria aduce din nou farmecul noului, fascinaţia descoperitului, ca şi cum o pleoapă nevăzută se ridică de pe privirea uşor amorţită.
Ce fel de buton secret trebuie apăsat ca să păstrezi curiozitatea pe retină şi la întoarcerea acasă?
Un fel de motivaţie
Nu ştiu de ce, în ultimul timp, mă tot gândesc la perioada copilăriei.
Nu prea e un demers raţional, ci mai degrabă un amestec de imagini care vin pe neaşteptate, ca o suită de flash-uri ce se ciocnesc de uşă, dar intră fără să fie invitate.
Invariabil, revine o perioadă din şcoala generală, când nu cred că aveam mai mult de 11 – 12 ani. Copii mulţi, mereu în mişcare. Ne suim în autocar şi mergem din loc în loc. Excursii cu clasa. Dar nu sunt orice fel de plimbări, sunt aventuri în toată regula. Cu chiote si veselie, cu microfon în autocar, pe la care trec puştanii pe rând, încurajaţi de o profesoară de limba română, să se manifeste cum pot ei mai bine.
Se râde mult.
Şoferul se tot miră şi-i place, căci nu se aştepta decât la gălăgie si la scandal când de fapt are parte de entertainment.
Interesant este că nu mi-amintesc prea bine locurile unde mergeam (ci doar case de scriitori, nişte cabane de munte pline de zăpadă, cantine mari în mijloc de oraşe, unde, dacă nu eşti atent, ţi se varsă solniţa toată în ciorbă, in râsete zgâlţâite de copii neastâmpăraţi).
Îmi amintesc însă, cu precizie elveţiană, drumul. Şi autocarul. Şi entuziasmul de dinaintea plecării. Şi bucuria picilor că se porneşte spre o aventură de zile mari, cu ochii larg deschişi, curioşi să afle ce se întâmplă în altă parte, o căutare de senzaţii şi lucruri noi.
Cred foarte tare că drumul si experienţa excursiei au un rol esenţial în formarea fiecărui puştan. Mai cred ca Proust are dreptate spunând că “Adevărata călătorie nu înseamnă să cauţi peisaje noi, ci o privire nouă”. Dar toate au nevoie de un început. De un prim drum, apoi de un al doilea, de o tabără poate, de o excursie cu colegii, cu gaşca, spre un orizont necunoscut care, în timp, îţi permite să “construieşti” acea privire nouă, care te poate ghida să duci (cu puţin noroc) o viaţă mai bună.
Privirea nouă ajută mai ales atunci când întâlneşti pe cineva cu care viaţa a fost mai puţin generoasă şi i-a dat greutăţi pe care abia de le mai poate duce, de pe o zi pe alta. Căci doar această privire e singura capabilă să scoată din cotidianul trist o altfel de imagine, singura aptă să culeagă flori din mijlocul buruienilor şi să facă prezentul acceptabil.
Şi, cu puţin noroc, te poate ajuta sa respiri mai bine, măcar o secundă îmbrăcată in zâmbet, un aer care miroase ca iarba de după ploaie.