Impresie, noapte in hotel jupiterian
E noapte, pe un balcon de hotel, cu faţa la mare.
Valurile se mişcă la fel cum au făcut-o toată ziua, dar abia acum le auzi cum trebuie, în liniştea din jur. Priveşti ferestre. Puţine sunt luminate, puţine albăstrite de vreun film sau vreo emisiune târzie. Multe întunecate, fie adormite, fie mustind de trupuri ce se iubesc.
Numeri insomniile sau singurătăţile balcoanelor prin vârfurile luminoase de ţigară, din care se trage, la intervale regulate.
O stingi şi tu pe a ta şi te duci să te culci.
Impresie, golf de nudisti, pe plaja la 2 mai
Altfel de frumuseţi, mai simple, dar mai nearmonioase, de rotunjimi arămii, la mal de mare albastră sau verde.
Forme alungite pe un nisip nu prea fierbinte. Cute si pliuri pline de promisiuni.
Nici mincinos, dar nici adevărat. Curat fără imaculare, murdar fără mizerie.
Gust sălciu si lipicios, plin de salivă neumezita.
La mese, trupuri revărsate peste mâncare şi sticle de bere, ca într-o lume paralelă ce nu se intersectează cu valurile.
Imaginaţie plecată pe câmpii.
Cum a apărut această carte?
“Jurnal de bancher pe drumuri” s-a scris datorită cititorilor.
Cititorii (la momentul respectiv prietenii mei) nu ştiau de fapt că ei contribuie la scrierea unei cărţi, după cum nici eu habar n-aveam că plănuiesc să public. Tot ce ştiam era că în concedii şi în călătoriile mele se întâmplau grămezi de lucruri pe care simţeam nevoia să le împărtăşesc. Unele mai haioase, unele mai profunde, altele pur şi simplu “de povestit”. Blackberry-ul mi-a devenit astfel un fel de confident, care prelua pe nişte taste minuscule degetele mele butucănoase şi reuşea cumva să transforme în fraze frământările şi gândurile ce mi se tot învârteau în cap. Cum nu aveam cont de Facebook pe atunci, am început să trimit istorioarele pe mail câtorva amici. Unora le-a plăcut şi au trimis mai departe, alţii mi-au spus foarte franc ce le-a plăcut mai putin şi m-au întrebat despre alte lucruri de prin locurile în care eram. Mi-au spus că înteleg ca sunt o fire sensibilă, dar să o las mai moale cu frământările şi să le relatez chestiile simpatice. Mi-au cerut să mă uit mai atent la tovarăşii pe care îi întâlnesc, să îmi ascut simţurile ca la carte, sa miros mai cu toate nările, să ciulesc urechile cum se cuvine şi să caut mai degrabă nebunii care umplu lumea. Fără să vreau şi fără să ştiu, în jurul acestor poveşti s-a născut un micro-public, care s-a implicat si m-a ghidat în acelasi timp. Si care a devenit exigent si al naibii de nerăbdător. Mă transformasem în situaţia un pic hilară de corespondent desemnat. Situaţia risca să scape de sub control, la un moment dat, căci abia ajungeam într-un loc nou şi primeam deja sms că povestea e aşteptată.
Apoi, în martie anul acesta, am fost suficient de nesăbuit să mă înhăitez într-o călătorie cu nişte colegi faţă de care aveam demult serioase rezerve. O mână de băieţi musculoşi, pe care nu e prea bine să-i contrazici, m-au înghesuit între nişte perechi de schiuri bine înfipte în zăpadă, au pus o sticla de pălincă clujeană la mijloc (pe post de martor) şi m-au pus să promit că până în vară voi publica. Au fost şi ceva ameninţări menţionate, recunosc. Cum eu sunt apreciat mai puţin pentru partea intelectuală şi mai mult pentru expresivitatea feţei (ce nu a suferit vătămări), iată-mă în situaţia în care vă propun să citiţi o carte.
Care sper să vă distreze.
Şi să va dea puţin de gândit.
Foarte puţin.
(articol apărut pe http://blog.erudio.ro/)
propunere pentru o zi aproape perfectă
Te scoli cu soarele care luminează şi încălzeşte o cameră încă plină de vise.
Când te ridici din pat, aşternutul îţi face cu ochiul şi-ţi spune să-l laşi mototolit – se va aranja singur. Tu te ocupi de puştiul care s-a trezit şi, plin de zâmbet, ţi se aruncă în braţe, pentru prima joacă a zilei. Omleta are trei tipuri de brânză care se îmbrăţisează topite, iar roşile din salată fac baie în ulei de măsline. Cafeaua miroase bine, nu e nici prea fierbinte, nici prea aromată.
În timp ce puştiul meştereşte la una dintre jucării, mai tragi un pui de somn, de zece minute, în soarele blând de sfârşit de vară, pe terasă, afară.
Bicicletele sunt gata să fie încălecate şi traseul are verdeaţă din belşug.
Ajungi în cel mai vechi aeroport din Frankfurt, folosit probabil în cel de-al doilea război mondial, transformat în loc de joacă, muzeu şi spaţiu pentru rolleri şi biciclişti, care se dau pe vechile piste. Să fie copaci înalţi şi să tremuri de groază că puştiul căţărat foarte sus, în căutare de ghinde, ar putea aluneca de pe crengile deja cam subţiri.
La întoarcere, pe lângă lac, când cobori cu vântul în faţă fără să mai dai la pedale, să ai sentimentul că dispar din lume, rând pe rând, toţi oamenii urâţi din viaţa de zi cu zi şi că rămân doar cei dragi, care, în mod miraculos, sunt şi ei lângă tine, pe biciclete în viteză şi chiuie ca nebunii.
Apoi să urmeze piscina, cu toboganele de apă, prea înalte şi prea accelerate să-ţi laşi copilul să se dea singur. Dar să ştii, totusi, că îl vei lăsa, că aşa e firescul în lucruri şi că te bucuri când îi vezi bucuria, la sosire, unde îl aştepţi cu braţele gata să prindă. Să te întrebi când o fi învăţat să înnoate aşa de bine, să te îngrozeşti că sare de la trambulina de trei metri şi să te miri cum de-a crescut aşa de repede, de s-a făcut băiat mare.
Iar la întoarcere, să refuzi delicat să-l iei în cârcă, să te faci că nu vezi oboseală, şi să înaintaţi, mâna în mâna, mai încet şi mai aşezat, către somnul de prânz tămăduitor, care vă dă târcoale.
Cum intră o carte în viaţa ta …
Acum foarte mulţi ani, stăteam la coadă la casieria librăriei Dalles, cu o carte în mână.
În faţa mea era o domnişoară chiar draguţă şi în spatele meu o bătrânică.
Recunosc că nu am văzut ce carte a pus domnişoara din faţă pe tejghea, eram (în nesăbuinţa mea) mult prea preocupat să îi admir alura, însă am tresărit când am auzit-o pe băbuţa din spate spunând: “Draga mea, ce ai cumpărat tu este o carte foarte frumoasă, care mie mi-a schimbat viaţa”.
Mărturisesc că pe domnişoara draguţă din faţa mea am uitat-o, însă datorită acelei bătrâne amabile, am dat fuga la raft şi mi-am luat si eu cărţulia cu pricina, pe care am citit-o de vreo trei ori.
Am un coleg care este un fel de băbuţă, doar ca acţiunea se mută din librărie la birou şi datorită lui mi-am reamintit cât de fain este să citeşti o carte bună.
Mulţumesc din nou