Jurnal intre doua lumi

de codrut la data 02.12.2014

Aici, la mine, la tara, zapada miroase a libertate.
Padurea Andronache nu mai are nicio identitate si se vede doar ca un zid, prin ceata de ninsoare‎. Un zid mut, care desparte doua lumi, cumva inrudite. Stiu ca e o strada care margineste padurea si vad faruri miscatoare, dar suierul masinilor se contopeste cu vantul care matura campul, albit doar in parte. E ca si cum s-ar deschide o cale secreta, o trecere in timp spre o preistorie, care nu are cum sa-mi apartina. Ma simt legat prin nu stiu mod, de neexplicat, de ‎un inceput de dinainte de civilizatii. In dreapta, departe, se vad lumini prin pacla, si stiu ca sunt cocotate pe cladiri comerciale, dar mie-mi miros a focuri inalte, ce tin animalele la distanta.
Ninsoarea imi ciocane ritmic in gluga si ‎barbia mi-a inghetat.

Trag aer in piept si ma duc inapoi in pestera, sa jupoi vanatul si sa scrijelesc pe pereti doua desene, ce vor fi cunoscute, candva, ca pictura murala.

Incovoiere

de codrut la data 03.02.2014

Pe drumul posadei, padurea poarta toata zapada pamantului in spate.

Copacii se inclina ca o imensa familie de salcii, plecate sub greutatea alba, alungite in jos, intr-o plecaciune finala.

Incovoierea cea de pe urma, fara orizont imediat de revansa. Dar fara umilire si fara resemnare. Doar ca o etapa, de care se stie, dar care va trece.

Jurnal de Azuga

de codrut la data 01.02.2014

E 8 dimineata, sunt minus 10 grade si am ajuns la gondola cea noua din Azuga. Drumul a fost miraculos, cu valea Prahovei trezindu-se la viata, in rasarit domol. Brazii inghetati, cu zapada curgand ca din niste crengi suplimentare, de sezon. Iar in Sinaia, dupa piscurile usor ametite de ceata, soarele se exfoliaza in ceea ce, pe drept cuvant, se numeste Valea Soarelui.
Pe partie suntem primii si luam in canturi zapada cu gust de ratruck, ca un botez al diminetii. Nu stiam Azuga, Sorica e suficient de lunga si de imprevizibila, cu valurele de dealuri dezordonate, ca sa nu te plictisesti.
Te dai si te gandesti ca schiul e la indemana, la 2 ore de sofat, dar cand te trece pipi intelegi de ce Austria e diferita. Sunt doar doua orificii pentru toata lumea, un pisoar si doar o toaleta. La fete, o coada discreta, merge o carticica de lecturat, in asteptare. Apa e rece, sapun si hartie deloc si te gandesti ca langa e un hotel de 5 stele, ca instalatia a costat milioane de EUR, dar nimeni nu s-a gandit la maruntisurile care conteaza … Pe jos scarile aluneca, nu au vazut un cauciuc pe ele niciodata … In fine, macar e zapada, un pic de piatra si iarba sus de tot, unde vantul se joaca cu 40 la ora. La urcare vedem o domnisoara retrasa si uratica. E mica de inaltime, echipamentul nu e nou, manusile sunt franjuri, fumeaza contemplativ cu privirea la partii. Ceva insa imi spune sa stam aproape si tragem putin de timp ca sa urcam in aceeasi cabina. Incepe o discutie cu lumea si vrem sa o luam pe Cazacu. Chiar sus de tot, cand ne ridicam in picioare, ea isi pune manusile, ne masoara din cap pana in picioare si spune, cu accent de harghita, sa nu o luam pe acolo ca e plin de pietre si nu e bine.
Apoi, inchide claparii, fixeaza legaturile si incepe sa coboare. Dumnezeieste … Incercam sa pastram trena dar nu e nicio sansa. O eleganta perfecta, schiuri apropiate ca Liviu, dar balans desavarsit ca al Cristinei si inca ceva in plus. Un dans leganat, o incantare, o imperechere cu zapada care ii face loc prietenoasa. Un moment de gratie care ma umple si care ma imboldeste sa trag de mine ca sa fac mai bine. Trag primele doua trante, dar stiu ca am mers pe canturi cum se cuvine, ca am mai eliberat ceva, ca am mai facut o legatura si ca, poate, am mai invatat putin.
Treptat partia se strange si se aduna, se fragezeste si incepe sa colcaie de prea multa lume … La ultima urcare am stat 15 minute. E ora 12 si simt ca ajunge … E timpul de-o ciorba si de intors acasa.

La revedere Elisabeto!

de codrut la data 24.01.2014

S-a oprit ultima cabina, drept pentru care Grajdul a stins toate luminile si a dat drumul la stroboscoape. Incepe piesa „Elisabeto, ne vedem la apreschi!. Foarte apreciata de public, are versuri induiosatoare, care spun asa de multe in cuvinte putine. Subliniaza filosofia simpla si cumpatata a sud-tirolezului ce o urmareste pe Elisabeta, cea mai harnica fata din sat, care dupa ce-si face treaba cu seriozitate, are timp sa ii curete schiurile si sa-i pregateasca o masa pe cinste, pentru proliferarea transaminezelor. Cum sa nu o iubesti, mai draga, si sa o astepti la apre schi, cu prietenii … In scena de final, tirolezul matolit isi opreste halba la nivelul buzelor, fermecat de intrarea Elisabetei in carciuma, cu pas sovaielnic si zambet de fecioara gata sa cada in pacat. Vai tirolezule, cum mai dai tu cu halba de masa si sari in sus in claparii tai aspri, sa ii plonjezi Elisabetei in intampinare si sa o invarti, de cateva ori, pe piesa favorita. Elisabeta matura cu calcaiele paharele de pe masa, imbujorata si zambind fastacit, dar nimeni nu se supara caci viata e dura, dar frumoasa si cantecul favorit al regiunii duduie pe fundal. Se cere bis.
Urmeaza Cornel Fugaru in germana si o Angela Similea ofilita, plus alti zece tovarasi care nu au intrat nici in semifinale la Vocea Germaniei. Ma uit cu tristete la chelnerite, care ar trebui sa primeasca „spor de muzica” la salariu. Cat poti sa bei oare, ca sa intri in atmosfera? Asta o fi probabil strategia locala – bea si consuma vere, ca sa te poti simti bine, vajaie baietii cu tavi cu pahare in brate. DJ-ul urla ceva in germana veche, ti se ridica parul maciuca, platesti si iesi afara. Iscghl by night e plin de luminite. Un tip select, cu casca pe cap si ochelari de soare (buni si pe bezna) e in bocanci si geaca, dar in curul gol … Un altul, care iese impleticit, se izbeste de primul zid si e intampinat de un sobor de politisti dornici sa afle daca totul e ok. E clar ca e OK, ce naiba. Si e limpede ca am imbatranit si m-am ramolit, nu mai e fun … Ma duc resemnat spre casa, la un ceai si un dus fierbinte.
La revedere Austria, la revedere Elisabeta! Ai grija de traditie si de melodii, ca e pacat sa se piarda 🙂 … Noroc cu partiile astea din alta lume … Le mai privim o data, cu afectiune, si stim sigur ca ne vom intoarce, candva.

un fel de aventura, dar cu fundul pe scaun

de codrut la data 23.01.2014

Azi am schiat cu pofta pana pe la pranz, cand am fost blocati intr-un telescaun vreo 10 minute, in rafale de vant de (probabil) 60 – 70 km/h. Gasca ramasese in spate, la vreo 2-3 scaune distanta. Pentru ca nu incapeam toti intr-o instalatie, am luat-o inainte cu niste nemtalai si i-am lasat pe ei impreuna.
M-am uitat in jos sa estimez dezastrul. Eram suspendati la 7-8 metri. Telescaunul a incercat sa inainteze, insa gemea ca o balena disperata, nu reusea sa avanseze deloc. A incercat sa dea inapoi, dar nu i-a iesit. A tot incercat acest du-te-vino de cateva ori, doar cat sa realizezi ca e groasa treaba si nu se intrevad solutiile salvatoare.
Ma gandeam ce o fi in sufletul omului de la panoul de comanda, care trebuia sa ia o decizie prin care sa descarce, cumva, schiorii cu rictus pe fata, cat inca nu incep urletele. Probabil ca se uita la un tablou plin de beculete rosii de alarma, intr-un tiuit suav de sirene SOS si evita sa se uite pe gemulet la dansul neplanificat al telescaunelor. Balansul gondolei mele era cam de 2 metri, pe verticala, asta pentru ca eram norocosi ca eram 4 insi, lipiti umar langa umar. In fata, un nefericit era singur in telescaun si tovarasul se bucura si de balans orizontal generos, pe langa cel vertical 🙂 Probabil ca si-a facut bilantul vietii, si-a aranjat prioritatile in sertare si a promis de nepromisul daca scapa.
M-am gandit ce variante sunt daca se rupe cablul sau daca ne izbim de vreun stalp. De sarit, era obligatoriu, ca sa nu mor sigur, cu sira spinarii facuta franjuri. Intrebarea era daca e sa incerci sa iti dai jos schiurile si sa sari in clapari (constientizand ca iti vei rupe picioarele pana la solduri) sau sa sari pe schiuri distribuind forta pe o suprafata mai mare si rupandu-ti picioarele mai cu masura, dar riscand sa o iei la vale cu spatele, pe offpiste, gata sa dai oricand cu capsorul intr-un bolovan. Pentru iubitorii de circ, mai era varianta improbabila sa sari cu schiurile in picioare si sa te invarti acrobatic in aer, pentru a cadea cu fata la vale. Deee 🙂 tot felul de calcule simpatice, intr-o atmosfera ciudat de nepanicata.
Dupa mai multe incercari de inainte-inapoi si multe pauze de balans si suierat de vanturi, zeii muntilor s-au indurat, au suflat mai cu masura vijelie peste piscuri si, cu chiu cu vai, instalatia s-a pornit incetuc, doar cat sa desarte sportivii, dupa care s-a oprit si basta. Omul de la tablou si-o fi sters sudoarea aia rece, o fi ascultat doua melodii la radio Trinitas si-apoi s-o fi imbatat pulbere ca n-a murit nimeni in tura lui 🙂