Un foşnet de frunze de plop, mângâiate de vânt. O cioară croncăne departe, fără supărare, a plictis. O voce de copil ce zboară din curte în curte. Aproape, zgomot de os ros de un câine perseverent şi, peste toate, o gaşcă de vrăbii, plecate la joacă.

E soare, e toamnă călduţă şi e duminică. E uşor, ca în cântec …

M-am sculat, la prima oră, cu o durere grozavă de inimă. Oricum aş fi stat, întins, în picioare sau chircit, mă durea de parcă un cleşte uriaş strângea toată partea stângă a corpului. Zeci de cuţite se înfigeau şi ieşeau din mine, la fiecare mişcare. Respiraţia era cea mai mare problemă. Aerul intra cu mare reţinere şi dacă inspiram mai mult de jumătate de ciclu, cuţitele îşi făceau şi mai tare de cap.
Mama are de ceva timp probleme cu inima, dar nu ştiam că o moştenesc şi că am ajuns şi eu la vârsta la care subiectul se manifestă. La cum mă doare însă, e clar că trebuie să ajung de urgenţă la doctor.
Cu toate acestea, amân momentul, deoarece i-am promis lui Luca să-l duc la cinema – e pentru prima oară în viaţa lui şi, unde mai pui, ca e şi un film 3D. Mă abţin de la ţigări şi pornesc spre maşina, şontâc, şontâc, cu înţepături în inimă, la fiecare pas. Mă doare când fac orice mişcare bruscă, mă doare când închid portiera şi când învârt de volan. Mă gândesc ca e, totuşi, ceva inconştienţă în joc, deoarece pot face un preinfarct sau vreo altă criză, mai mult sau mai puţin fatală, chiar la volan … aşa că oprim la farmacie să luăm nişte pastile. Farmacistul înţelege, e îngrijorat, sugerează să merg la urgenţe şi-mi dă Aspacardin şi încă ceva. Un pahar cu apă şi-mi recomandă să iau pilulele pe loc. Mulţumesc şi plecăm încetişor înspre cinematograf, unde părinţii prietenului lui Luca îmi sugerează să îl las cu ei pe băiat, să iau un taxi şi să fug la un EKG.
Decid să mai stau totuşi cu Luca, respir cu atenţie, mă liniştesc, nu fac mişcări bruşte şi, la jumătatea filmului, mai iau o pastilă. Când ieşim, hotărăsc să-l duc pe Luca acasă şi să mă năpustesc înspre urgenţă. Nu fumez, merg încet, cu băiatul, înţelegător, alături. Ca să nimeresc cel mai potrivit spital, sun la linia de urgenţă şi sunt întrebat în detaliu despre vârstă, stil de viaţă şi de felul specific de manifestare a durerii. Apoi vine întrebarea cheie: durerea şi întepăturile se înteţesc atunci când inspir profund? Da! De unde ştiţi? E grav, probabil, nu-i aşa? Nu chiar, mi se răspunde. Aveţi sigur o întindere a muşchilor intercostali, sub inimă, vă doare când respiraţi pentru că se mişcă toracele. 90% din nebunii care sună cu teamă de preinfarct, au aceeaşi problemă. Vedeţi?, lumea ştie că inima e în stânga, dar ei uită că au făcut o mişcare mai stranie cu o zi înainte, că au exagerat cu flotările, că au făcut sex sportiv, cu figuri ca la Hollywood sau că au schimbat instructorul de Pilates cu unul mai dornic să îi transforme în olimpici, peste noapte. Regăsiţi ceva care se potriveşte? Vă mai doare vreun muşchi pe undeva? Mă pipăi cu mintea şi descopăr un umăr mai înţepenit şi nişte muşchi la spate mai altfel decât de obicei, abdomenul parcă e, şi el, cu febră musculară … Luaţi Nurofen cu două mâini şi vă veţi simţi mai bine. Puteţi să faceţi şi un EKG, dacă vreţi şi sunteţi ipohondru. Mulţumesc, închid jenat. Îmi aprind o ţigară de la care m-am abţinut ca un dobitoc, o fumez şi pe următoarea şi mă buşeşte râsul, de om scăpat de probleme. Mă uit la cutia de Aspacardin şi mă gândesc cui să i-o dau? Poate unui instructor de sport, care să şi-o bage în fund atunci când strigă, cu înverşunare: hai trageţi de voi! 8, 9, 10 şi acum încă zece mişcări, mai rapide, cu trunchiul sus, aşa cum şade bine corporatiştilor ce stau cu ochii în computer.

La câteva săptămâni după ce m-am mutat la casă, am plantat şaisprezece salcâmi. Erau ieftini, aşa schilozi şi subtiri, şaisprezece tulpini amărâte, înfipte în pământ, niciuna mai înalta de doi metri. S-au prins vreo şase sau şapte.

Niciodată nu am plănuit să stau la casă. Sunt crescut în oras, nu am avut niciun bunic la ţara şi nicio vacanţă în vreun loc cu gârlă, vacă de muls şi sunet de cocoşi matinali. Am locuit mereu printre blocuri, dar m-am refugiat adesea pe munte, în pădure şi pe dealurile pline de verdeaţă care umpleau Brasovul idilic al copilăriei. Treptat, blocul cenuşiu s-a umplut de flori la pervazuri şi vecinii se luau unul după altul. Am realizat că petrec tot mai mult timp pe balcon, cu nasul vârât în crengile nucului imens ce se căţarase pe cărămidă. Când am ajuns în Bucuresti, soţia mea a şocat vecinii apucându-se să pună gazon pe o terasă plină de mucuri de ţigară. A făcut rânduială în faţa blocului şi a încercat să planteze un copăcel pe un petic de pământ folosit ca zonă de depozitat deşeuri, de către cei prea grăbiţi să ajungă la tomberon.

Mutat la margine de Bucureşti, pe un pământ plin de gunoaie, lăsate în urmă de un şantier de construcţii, am simţit repede nevoia să ridic o pădure. Poate pădure sună prea mult, dar, conştiincios, m-am apucat sa plantez orice mi-a căzut în mână sau părea uşor de procurat. Am început cu tuia, un compromis acceptabil în lipsă de brazi monumentali, emanând totuşi miros de conifer şi capabili de rezistenţă de plantă ce se descurcă la greu. Aduşi din ungurime, din locuri obişnuite cu frigul pătrunzător, cei zece tuia au desenat, cu coloanele lor lunguieţe, începutul lizierii dorite. Au fost ierni în care bătuţi de vânturi de câmp deschis şi încărcaţi de gheaţă grea, tuia s-au aplecat până la pământ, s-au îndoit ca un şerpaş covârşit de bagaje. Unii s-au rupt din mijloc, dar aproape toţi şi-au revenit primăvara, doar ca să mai creasca cu un metru, în fiecare an.

Apoi am cunoscut magnoliile, pe care le ştiam delicate şi subtiri, domnişoare gata de bal, cele dintâi înfloritoare, înainte chiar de liliac. Magnoliile au făcut trunchiuri groase, de femeie trecută brusc la gospodărie şi s-au înălţat şi lăţit, transformându-se, peste noapte, în copaci.

Nu stiu de ce, pomii fructiferi au venit destul de târziu, o duzină de peri, pruni şi corcoduşi subţirei, luaţi de pe margine de drum. Nu mă interesau fructele lor, le vroiam doar foşnetul de frunze şi de crengi, de preferinţă cât mai înalţate. Când am înţeles cât de greu o sa crească, o camionetă a adus în grădină un măr ţapăn, cu coroană bogata, ca să le arate celorlalţi că se vor face mari, cândva. Încet, încet, am început să învăţ lumea diversă a copacilor şi să caut specimenele care cresc rapid şi se pot asorta imediat cu salcâmii, deja înalţi, care supravieţuiseră. Atunci, m-am împrietenit cu sălciile, pe care nu le suportam. Uram salcia plângătoare, cu ramuri unduite ce ling pământul, cu frunze lipicioase, insuportabil de lungi. O salcie care curge mi se părea ca o nebună care îşi plânge de milă şi se târăşte cu părul dezlânat, murdar, pe noroiul drumului. Vedeam în sălcii tot ce e mai puţin demn la un copac, de la lipsa de ţinută, de verticalitate viguroasă. Cât mă înşelam! Casa bătrânilor din cartier este cu câteva sute de metri la vale, iar gardul exterior stă de-a dreptul într-o groapă, care adună toate ploile şi zăpezile scurse din câmp. Bătrânii au doi copaci de zece metri înăltime, crescuţi în patru-cinci ani, falnici ca nişte stejari. Am mers până la gard şi m-am uitat la coroanele lor dese, la tulpină şi la Frunze. Nevenindu-mi crede ochilor, i-am intrebat ce copaci sunt. Sunt sălcii, mi-au spus. Le-am pus acum ceva ani, doar niste beţe. Am aflat apoi că dacă ar exista poveşti în lumea arborilor, făt frumos (care se face într-un an cât alţii în zece) trebuie să fi fost, negreşit, o salcie. Dacă îi dai apă cât să nu-i mai fie sete, copacul ăsta parcă e cuprins de vrajă. Am înfipt de-atunci, în pământul umed din zonă, zeci de beţe de salcie (şi lătăreaţă, şi plângăgioasă, şi lăbărţată) doar ca să constat, cu perplexitate, cum dintr-un simplu băţ verde, cu fiecare anotimp, fiinţa asta de lemn se transformă şi devine, doar cu pretenţie de lichide în exces, un ditamai arborele, gata să se ridice la cer. Îmi amintesc că mă sculam dimineaţa şi mă uitam la ele, doar ca să ma minunez cum cresc, pentru mine sesizabil, în fiecare zi.

Prietenii au înteles repede că sunt nebun şi, de câţiva ani, cadourile de ziua mea au luat forme de copaci: un plop falnic ca pe vremea de glorie a Căii Bucureşti, un stejar roşu (salvat cu mare efort anul trecut), un mesteacăn cu coajă de dalmaţian, niste verişori de salcâm fără nume, paltini şi frasini (cu lemnul flexibil şi rezistent, din care ne făceam arcuri de indieni în copilărie), brazi şi larice (care însă nu s-au adaptat în canicula bucureşteană), un platan cu tulpina în acoladă, liliac şi catalpa, nuci şi imitaţii de fag. Peste toate, cu misterul aferent, doi copaci cu nume de legendă – „arborele printesei”. Nu ştiu ce domniţă rusoaică, înamorată de un suedez chipeş, a botezat un copac ce a trebuit să facă înconjurul Chinei până să-l cheme înapoi o Europa fascinată de calităţile lui: creşte până la zece metri în trei ani! Credeti-mă! E adevarat! Am stat cu ruleta mereu la îndemână. Ritmul e de aproape trei metri pe an, în timp ce frunzele, ca niste pălării imense, anunţă o talie eucaliptică.

Habar n-am dacă bătrâneţile mă vor prinde în zonă şi dacă eu sau copiii / nepoţii mei, se vor bucura, într-adevar, de o pădurice făcută cu suflet.

Cred însă tare că orice oraş are un suflu propriu, ce este dat nu doar de evenimente culturale, neoane, străzi, muzee sau parcuri ale primăriei. Cred că printre construcţii, copacii anonimi şi iarba curată au un rol mai mult decat igienic. Sunt ca o garanţie a faptului că betonul şi sticla sunt încă parte dintr-un ansamblu care emană viaţă.

Milano s-a transformat complet atunci când terasele clădirilor s-au umplut de verdeaţă şi copaci. Imaginaţi-vă un oraş rece şi cenusiu care, în doar câţiva ani, s-a umplut de oxigen verde pe fiecare stradă. Sunt milanezi (numai ecologişti nu poţi să-i numeşti) care îmi povesteau că parcă s-a schimbat ceva în aer, şi în ei, şi că efectul cel bun pare contagios. Habar n-am ce e aplicabil în Bucureşti, dar capitala îmi pare încă o domnişoară cu straie înflorate, doar de duminică, în centru şi în zona de nord, unde vin peţitorii. Cred însă că măsura corectă e dată de marginalitate şi de ce e mai putin vizibil la bulevard. De parcările dosite şi de aleile din cartiere aglomerate. Unde un copac este plantat pentru noi şi nu pentru turişti sau vizitatori. Aşa cum flori îi aduci iubitei pentru că te bucuri să o ai aproape, mereu, nu doar de ziua ei şi a domnului acela, sfântu’ Valentin.

Am fost la o nuntă interesantă.

Pe miri i-am cunoscut abia cu câteva săptămâni în urmă, la o lansare de carte. Am strâns o mână, am îmbrăţişat domnişoara şi am primit o invitaţie la nuntă. Ştiam, aproximativ, pe tatăl miresei, pe care l-am întâlnit de vreo patru ori, în decursul ultimilor cincisprezece ani. Oricum, par oameni de treabă şi nu mă pot abţine să nu remarc fascinaţia descoperitului inedit. Aflu la nuntă poveşti grozave despre ei şi sper să ne mai revedem curând, fără să fie nevoie să mai scriu o carte sau să se mai căsătorească cineva.
Dacă tot nu cunoaşteam pe nimeni la petrecere, ne-am hotărât pe loc sa ne împrietenim cu toată lumea, iar masa noastră a fost, unanim declarată, cea mai animată.
La trei dimineaţa, ne-am luat catrafusele şi am plecat. Consoarta, care poartă tocuri doar când şi când, şi-a scos ştrengăreşte pantofii şi a început să lipăie desculţă prin parcare, în drum spre maşină, cu picioruşele zbenguind în bucuria eliberării, în ciuda frigului de-afară. Câţiva metri mai încolo, în faţa unor maşini, sub flash de aparate foto şi camere video, cineva, doar în chiloţi, îmbracă o rochie de mireasă. Grăbim pasul ca să vedem mai bine spectacolul sexy, însa nu a fost să fie – era doar o farsă, un bărbat cu pieptul plin de păr se echipa în rochia cea alba, abandonată de mireasă.
Ajunsi la maşină, Ioana decide că nu poate conduce decât cu pantofi… Ai ei nu mai intră, aşa că îi dau jos pe ai mei. Arată ca un copil mic ce a furat încălţările lui ta’su. Pornim , dar nu mai avem ţigări, aşa că tragem la un OMV, ciudat de aglomerat pentru ora târzie. Cobor imperial, în costum negru, slim fit, cu cămaşa cu guler scrobit, însă doar în şosete. E drept că m-am îngrijorat puţin la gândul că podeaua benzinariei e proaspăt mopuită, dar intru încrezător, gata de shopping.
Se zâmbeşte, dar nimeni nu e contrariat prea tare.

Mi-aprind o ţigară şi-mi trece prin minte că parcă lumea arată mai bine luată prin surprindere. Fără prea multe planuri. Un spectacol făra convenienţe şi fără aşteptari.

Ca un joc de copii. Cu reguli aproximative.

E noapte, pe un balcon de hotel, cu faţa la mare.

Valurile se mişcă la fel cum au făcut-o toată ziua, dar abia acum le auzi cum trebuie, în liniştea din jur. Priveşti ferestre. Puţine sunt luminate, puţine albăstrite de vreun film sau vreo emisiune târzie. Multe întunecate, fie adormite, fie mustind de trupuri ce se iubesc.

Numeri insomniile sau singurătăţile balcoanelor prin vârfurile luminoase de ţigară, din care se trage, la intervale regulate.

O stingi şi tu pe a ta şi te duci să te culci.