Altfel de frumuseţi, mai simple, dar mai nearmonioase, de rotunjimi arămii, la mal de mare albastră sau verde.
Forme alungite pe un nisip nu prea fierbinte. Cute si pliuri pline de promisiuni.
Nici mincinos, dar nici adevărat. Curat fără imaculare, murdar fără mizerie.
Gust sălciu si lipicios, plin de salivă neumezita.
La mese, trupuri revărsate peste mâncare şi sticle de bere, ca într-o lume paralelă ce nu se intersectează cu valurile.
Imaginaţie plecată pe câmpii.
“Jurnal de bancher pe drumuri” s-a scris datorită cititorilor.
Cititorii (la momentul respectiv prietenii mei) nu ştiau de fapt că ei contribuie la scrierea unei cărţi, după cum nici eu habar n-aveam că plănuiesc să public. Tot ce ştiam era că în concedii şi în călătoriile mele se întâmplau grămezi de lucruri pe care simţeam nevoia să le împărtăşesc. Unele mai haioase, unele mai profunde, altele pur şi simplu “de povestit”. Blackberry-ul mi-a devenit astfel un fel de confident, care prelua pe nişte taste minuscule degetele mele butucănoase şi reuşea cumva să transforme în fraze frământările şi gândurile ce mi se tot învârteau în cap. Cum nu aveam cont de Facebook pe atunci, am început să trimit istorioarele pe mail câtorva amici. Unora le-a plăcut şi au trimis mai departe, alţii mi-au spus foarte franc ce le-a plăcut mai putin şi m-au întrebat despre alte lucruri de prin locurile în care eram. Mi-au spus că înteleg ca sunt o fire sensibilă, dar să o las mai moale cu frământările şi să le relatez chestiile simpatice. Mi-au cerut să mă uit mai atent la tovarăşii pe care îi întâlnesc, să îmi ascut simţurile ca la carte, sa miros mai cu toate nările, să ciulesc urechile cum se cuvine şi să caut mai degrabă nebunii care umplu lumea. Fără să vreau şi fără să ştiu, în jurul acestor poveşti s-a născut un micro-public, care s-a implicat si m-a ghidat în acelasi timp. Si care a devenit exigent si al naibii de nerăbdător. Mă transformasem în situaţia un pic hilară de corespondent desemnat. Situaţia risca să scape de sub control, la un moment dat, căci abia ajungeam într-un loc nou şi primeam deja sms că povestea e aşteptată.
Apoi, în martie anul acesta, am fost suficient de nesăbuit să mă înhăitez într-o călătorie cu nişte colegi faţă de care aveam demult serioase rezerve. O mână de băieţi musculoşi, pe care nu e prea bine să-i contrazici, m-au înghesuit între nişte perechi de schiuri bine înfipte în zăpadă, au pus o sticla de pălincă clujeană la mijloc (pe post de martor) şi m-au pus să promit că până în vară voi publica. Au fost şi ceva ameninţări menţionate, recunosc. Cum eu sunt apreciat mai puţin pentru partea intelectuală şi mai mult pentru expresivitatea feţei (ce nu a suferit vătămări), iată-mă în situaţia în care vă propun să citiţi o carte.
Care sper să vă distreze.
Şi să va dea puţin de gândit.
Foarte puţin.
(articol apărut pe http://blog.erudio.ro/)
Azi m-a lovit o crosă de golf în cap. Fie am urechile din azbest, fie mi s-a spus prea des că sunt tare de cap, căci umflătura e modestă şi gheaţa nu a chiar sfârâit când am pus-o pe zona vătămată.
Dupămasa a început relaxat, după somnul scurt, dar plăcut. Ne-am biciclit cu bucurie spre parcul cu terenul de mini-maxi golf, unde patru puştani şi trei adulţi ne-am apucat de treabă, sub privirile indulgente ale femeilor. Luca, aflat pentru prima oara în posesia unei crose, s-a comportat exemplar şi a apreciat cum se cuvine sportul absolut al calmului şi concentrării. Cu toate acestea, spiritul lui dinamic a intrat în uşoară disensiune cu momentele de relaxare de dinaintea loviturilor, iar la o gaura ce necesita un balans mai larg şi o lovitură mai sănătoasa, mi-a proiectat plumbul direct în scăfârlie.
Când ţiuitul a încetat şi am reuşit să recalibrez imaginile, am realizat că la sportul ăsta e bine să te abţii să mai dai sfaturi sau indicaţii cu gâtul întins prea aproape de traiectorie. Căci crosa e suficient de lungă şi penalizează imediat vorbăreţii.
Te scoli cu soarele care luminează şi încălzeşte o cameră încă plină de vise.
Când te ridici din pat, aşternutul îţi face cu ochiul şi-ţi spune să-l laşi mototolit – se va aranja singur. Tu te ocupi de puştiul care s-a trezit şi, plin de zâmbet, ţi se aruncă în braţe, pentru prima joacă a zilei. Omleta are trei tipuri de brânză care se îmbrăţisează topite, iar roşile din salată fac baie în ulei de măsline. Cafeaua miroase bine, nu e nici prea fierbinte, nici prea aromată.
În timp ce puştiul meştereşte la una dintre jucării, mai tragi un pui de somn, de zece minute, în soarele blând de sfârşit de vară, pe terasă, afară.
Bicicletele sunt gata să fie încălecate şi traseul are verdeaţă din belşug.
Ajungi în cel mai vechi aeroport din Frankfurt, folosit probabil în cel de-al doilea război mondial, transformat în loc de joacă, muzeu şi spaţiu pentru rolleri şi biciclişti, care se dau pe vechile piste. Să fie copaci înalţi şi să tremuri de groază că puştiul căţărat foarte sus, în căutare de ghinde, ar putea aluneca de pe crengile deja cam subţiri.
La întoarcere, pe lângă lac, când cobori cu vântul în faţă fără să mai dai la pedale, să ai sentimentul că dispar din lume, rând pe rând, toţi oamenii urâţi din viaţa de zi cu zi şi că rămân doar cei dragi, care, în mod miraculos, sunt şi ei lângă tine, pe biciclete în viteză şi chiuie ca nebunii.
Apoi să urmeze piscina, cu toboganele de apă, prea înalte şi prea accelerate să-ţi laşi copilul să se dea singur. Dar să ştii, totusi, că îl vei lăsa, că aşa e firescul în lucruri şi că te bucuri când îi vezi bucuria, la sosire, unde îl aştepţi cu braţele gata să prindă. Să te întrebi când o fi învăţat să înnoate aşa de bine, să te îngrozeşti că sare de la trambulina de trei metri şi să te miri cum de-a crescut aşa de repede, de s-a făcut băiat mare.
Iar la întoarcere, să refuzi delicat să-l iei în cârcă, să te faci că nu vezi oboseală, şi să înaintaţi, mâna în mâna, mai încet şi mai aşezat, către somnul de prânz tămăduitor, care vă dă târcoale.
articol scris de Răzvan Nicolau
(https://www.facebook.com/razvan.nicolau.7)
Dintre toate sporturile, am iubit cel mai mult baschetul. L-am practicat, copil şi adolescent fiind, mult, mult, foarte mult şi oamenii mi-au spus că am talent…
Cu toate astea nu am jucat niciodată un meci oficial în divizia A… Nu a fost să fie, zarurile au căzut altfel.
Când un coleg de liceu, cu care am bătut mingea veri întregi, a debutat în divizia A am trăit, prin empatie cu el, aceleaşi sentimente prin care trecea şi el: emoţie, bucurie, mândrie, teamă…
Am iubit şi iubesc cărţile… În vara asta am trăit cu mare bucurie apariţia primei cărţi a lui Codruţ. Fiindu-i frate, poate părerea mea este subiectivă. Dar ŞTIU, visceral, că acest debut întârziat era firesc. Nu pot uita calitatea eseurilor sale, aprecierea unanimă cu care erau întâmpinate poveştile creeate, în joacă, pentru scoală şi febrilitatea cu care erau aşteptate unele noi, scrise de acel omuleţ, un copil de un metru şi jumătate, îndrăgostit de cărţi şi poezie…
Dacă pentru un coleg de sport am trăit emoţiile debutului în divizia A, imaginaţi-vă stările prin care trec la debutul literar al fratelui meu…
Călătoria, drumul iniţiatic către tine, folosindu-te de ieşirea din cotidian prin ochii acestui visător, frustrările şi visele subtile, căutarea şi bucuria secundei când faci pace cu tine, sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le veţi găsi în carte.
Alain de Botton scria undeva că „adevărul despre tine” nu-l poti (re)găsi neapărat acasă, căci mobilele ne spun că nu ne putem schimba, pentru ca mobila nu se schimbă, iar rutina oraşului în care locuim ne ţine legaţi de ceea ce facem şi nu de ceea ce suntem.
Pe când călătoria ne predispunde subtil, cu lumea nefamiliară din jur, să readucem în conştiinţă amintiri, doruri, introspecţii şi idei originale, preferându-le în dauna celor administrative şi impersonale.
“Jurnal de bancher pe drumuri” iţi vorbeşte în primul rând despre tine, cel ce poţi fi, un „TU” mai autentic, mai bun şi, Doamne Ajută, mai nebun …
Bucuraţi-vă de carte…
Am emoţii…