om cu crosă la cap
Azi m-a lovit o crosă de golf în cap. Fie am urechile din azbest, fie mi s-a spus prea des că sunt tare de cap, căci umflătura e modestă şi gheaţa nu a chiar sfârâit când am pus-o pe zona vătămată.
Dupămasa a început relaxat, după somnul scurt, dar plăcut. Ne-am biciclit cu bucurie spre parcul cu terenul de mini-maxi golf, unde patru puştani şi trei adulţi ne-am apucat de treabă, sub privirile indulgente ale femeilor. Luca, aflat pentru prima oara în posesia unei crose, s-a comportat exemplar şi a apreciat cum se cuvine sportul absolut al calmului şi concentrării. Cu toate acestea, spiritul lui dinamic a intrat în uşoară disensiune cu momentele de relaxare de dinaintea loviturilor, iar la o gaura ce necesita un balans mai larg şi o lovitură mai sănătoasa, mi-a proiectat plumbul direct în scăfârlie.
Când ţiuitul a încetat şi am reuşit să recalibrez imaginile, am realizat că la sportul ăsta e bine să te abţii să mai dai sfaturi sau indicaţii cu gâtul întins prea aproape de traiectorie. Căci crosa e suficient de lungă şi penalizează imediat vorbăreţii.
propunere pentru o zi aproape perfectă
Te scoli cu soarele care luminează şi încălzeşte o cameră încă plină de vise.
Când te ridici din pat, aşternutul îţi face cu ochiul şi-ţi spune să-l laşi mototolit – se va aranja singur. Tu te ocupi de puştiul care s-a trezit şi, plin de zâmbet, ţi se aruncă în braţe, pentru prima joacă a zilei. Omleta are trei tipuri de brânză care se îmbrăţisează topite, iar roşile din salată fac baie în ulei de măsline. Cafeaua miroase bine, nu e nici prea fierbinte, nici prea aromată.
În timp ce puştiul meştereşte la una dintre jucării, mai tragi un pui de somn, de zece minute, în soarele blând de sfârşit de vară, pe terasă, afară.
Bicicletele sunt gata să fie încălecate şi traseul are verdeaţă din belşug.
Ajungi în cel mai vechi aeroport din Frankfurt, folosit probabil în cel de-al doilea război mondial, transformat în loc de joacă, muzeu şi spaţiu pentru rolleri şi biciclişti, care se dau pe vechile piste. Să fie copaci înalţi şi să tremuri de groază că puştiul căţărat foarte sus, în căutare de ghinde, ar putea aluneca de pe crengile deja cam subţiri.
La întoarcere, pe lângă lac, când cobori cu vântul în faţă fără să mai dai la pedale, să ai sentimentul că dispar din lume, rând pe rând, toţi oamenii urâţi din viaţa de zi cu zi şi că rămân doar cei dragi, care, în mod miraculos, sunt şi ei lângă tine, pe biciclete în viteză şi chiuie ca nebunii.
Apoi să urmeze piscina, cu toboganele de apă, prea înalte şi prea accelerate să-ţi laşi copilul să se dea singur. Dar să ştii, totusi, că îl vei lăsa, că aşa e firescul în lucruri şi că te bucuri când îi vezi bucuria, la sosire, unde îl aştepţi cu braţele gata să prindă. Să te întrebi când o fi învăţat să înnoate aşa de bine, să te îngrozeşti că sare de la trambulina de trei metri şi să te miri cum de-a crescut aşa de repede, de s-a făcut băiat mare.
Iar la întoarcere, să refuzi delicat să-l iei în cârcă, să te faci că nu vezi oboseală, şi să înaintaţi, mâna în mâna, mai încet şi mai aşezat, către somnul de prânz tămăduitor, care vă dă târcoale.
Divizia A la baschet şi “Jurnal de bancher pe drumuri”
articol scris de Răzvan Nicolau
(https://www.facebook.com/razvan.nicolau.7)
Dintre toate sporturile, am iubit cel mai mult baschetul. L-am practicat, copil şi adolescent fiind, mult, mult, foarte mult şi oamenii mi-au spus că am talent…
Cu toate astea nu am jucat niciodată un meci oficial în divizia A… Nu a fost să fie, zarurile au căzut altfel.
Când un coleg de liceu, cu care am bătut mingea veri întregi, a debutat în divizia A am trăit, prin empatie cu el, aceleaşi sentimente prin care trecea şi el: emoţie, bucurie, mândrie, teamă…
Am iubit şi iubesc cărţile… În vara asta am trăit cu mare bucurie apariţia primei cărţi a lui Codruţ. Fiindu-i frate, poate părerea mea este subiectivă. Dar ŞTIU, visceral, că acest debut întârziat era firesc. Nu pot uita calitatea eseurilor sale, aprecierea unanimă cu care erau întâmpinate poveştile creeate, în joacă, pentru scoală şi febrilitatea cu care erau aşteptate unele noi, scrise de acel omuleţ, un copil de un metru şi jumătate, îndrăgostit de cărţi şi poezie…
Dacă pentru un coleg de sport am trăit emoţiile debutului în divizia A, imaginaţi-vă stările prin care trec la debutul literar al fratelui meu…
Călătoria, drumul iniţiatic către tine, folosindu-te de ieşirea din cotidian prin ochii acestui visător, frustrările şi visele subtile, căutarea şi bucuria secundei când faci pace cu tine, sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le veţi găsi în carte.
Alain de Botton scria undeva că „adevărul despre tine” nu-l poti (re)găsi neapărat acasă, căci mobilele ne spun că nu ne putem schimba, pentru ca mobila nu se schimbă, iar rutina oraşului în care locuim ne ţine legaţi de ceea ce facem şi nu de ceea ce suntem.
Pe când călătoria ne predispunde subtil, cu lumea nefamiliară din jur, să readucem în conştiinţă amintiri, doruri, introspecţii şi idei originale, preferându-le în dauna celor administrative şi impersonale.
“Jurnal de bancher pe drumuri” iţi vorbeşte în primul rând despre tine, cel ce poţi fi, un „TU” mai autentic, mai bun şi, Doamne Ajută, mai nebun …
Bucuraţi-vă de carte…
Am emoţii…
Cum intră o carte în viaţa ta …
Acum foarte mulţi ani, stăteam la coadă la casieria librăriei Dalles, cu o carte în mână.
În faţa mea era o domnişoară chiar draguţă şi în spatele meu o bătrânică.
Recunosc că nu am văzut ce carte a pus domnişoara din faţă pe tejghea, eram (în nesăbuinţa mea) mult prea preocupat să îi admir alura, însă am tresărit când am auzit-o pe băbuţa din spate spunând: “Draga mea, ce ai cumpărat tu este o carte foarte frumoasă, care mie mi-a schimbat viaţa”.
Mărturisesc că pe domnişoara draguţă din faţa mea am uitat-o, însă datorită acelei bătrâne amabile, am dat fuga la raft şi mi-am luat si eu cărţulia cu pricina, pe care am citit-o de vreo trei ori.
Am un coleg care este un fel de băbuţă, doar ca acţiunea se mută din librărie la birou şi datorită lui mi-am reamintit cât de fain este să citeşti o carte bună.
Mulţumesc din nou
Câteodată scrisul te ajută să-ţi diluezi tristeţile
Pentru mine, scrisul are şi o puternică latură curativă, o componentă terapeutică.
Dacă ceva nu e ok, m-apuc şi scriu şi descopăr că, pe masură ce cuvintele se aştern pe hârtie, problemele se relativizează, stresul se diluează şi lucrurile nu mai sunt atât de grave pe cât păreau. Din contră, pot părea atât de minuscule încât nu iţi mai rămâne decât să râzi de ele şi să te distrezi.
În meditaţie, există pare-se o tehnică prin care găseşti un echilibru atunci când reuşeşti cumva să te detaşezi de tine şi să te priveşti, ca un observator obiectiv, din exterior. Nu e vorba doar de o curăţare de subiectivism, ci, mai degrabă, de o schimbare reală de perspectivă, prin care capeţi discernământul să te uiti la toată treaba detaşat şi să pui poveştile în lumina potrivită, fără a inflama lucrurile aiurea cu tot felul de preconcepţii care sălăşuiesc doar în mintea ta, nefiind mai niciodată reale. Interesant este că asta nu presupune o pierdere de intensitate (pasiune ar numi-o unii), ci doar o corecţie a sinusoidelor, prin ajustarea discretă a vârfurilor de grafic crescute nefiresc, din exagerare.
Si la asta îmi foloseşte scrisul mie. Nu mă pricep să fac lucrul ăsta în registrul uzual, al observaţiei din timpul întamplărilor, dar mi-e mai uşor odată ce am luat pixul în mână în faţa unei hârtii curate sau când iau blackberry-ul şi apas pe taste.
Dacă aş scrie cu adevărat bine, aş putea transmite cititorului ambele stări: şi pe cea de dinainte de scriere şi pe cea în proces de analiza şi aşezare a lucrurilor pe palierele corecte.
Dacă însă scrisul transmite lecturantului măcar ceva, o stare de pace câştigată pe drum, care să-i fie şi lui utilă (în măsura în care privitul unui apus de soare sau o plimbare prin vânt molcom pot fi utile), e un prim pas, suficient de încurajator, ca să mă îndemne să scriu şi pentru alţii, nu doar pentru mine.