La câteva săptămâni după ce m-am mutat la casă, am plantat şaisprezece salcâmi. Erau ieftini, aşa schilozi şi subtiri, şaisprezece tulpini amărâte, înfipte în pământ, niciuna mai înalta de doi metri. S-au prins vreo şase sau şapte.
Niciodată nu am plănuit să stau la casă. Sunt crescut în oras, nu am avut niciun bunic la ţara şi nicio vacanţă în vreun loc cu gârlă, vacă de muls şi sunet de cocoşi matinali. Am locuit mereu printre blocuri, dar m-am refugiat adesea pe munte, în pădure şi pe dealurile pline de verdeaţă care umpleau Brasovul idilic al copilăriei. Treptat, blocul cenuşiu s-a umplut de flori la pervazuri şi vecinii se luau unul după altul. Am realizat că petrec tot mai mult timp pe balcon, cu nasul vârât în crengile nucului imens ce se căţarase pe cărămidă. Când am ajuns în Bucuresti, soţia mea a şocat vecinii apucându-se să pună gazon pe o terasă plină de mucuri de ţigară. A făcut rânduială în faţa blocului şi a încercat să planteze un copăcel pe un petic de pământ folosit ca zonă de depozitat deşeuri, de către cei prea grăbiţi să ajungă la tomberon.
Mutat la margine de Bucureşti, pe un pământ plin de gunoaie, lăsate în urmă de un şantier de construcţii, am simţit repede nevoia să ridic o pădure. Poate pădure sună prea mult, dar, conştiincios, m-am apucat sa plantez orice mi-a căzut în mână sau părea uşor de procurat. Am început cu tuia, un compromis acceptabil în lipsă de brazi monumentali, emanând totuşi miros de conifer şi capabili de rezistenţă de plantă ce se descurcă la greu. Aduşi din ungurime, din locuri obişnuite cu frigul pătrunzător, cei zece tuia au desenat, cu coloanele lor lunguieţe, începutul lizierii dorite. Au fost ierni în care bătuţi de vânturi de câmp deschis şi încărcaţi de gheaţă grea, tuia s-au aplecat până la pământ, s-au îndoit ca un şerpaş covârşit de bagaje. Unii s-au rupt din mijloc, dar aproape toţi şi-au revenit primăvara, doar ca să mai creasca cu un metru, în fiecare an.
Apoi am cunoscut magnoliile, pe care le ştiam delicate şi subtiri, domnişoare gata de bal, cele dintâi înfloritoare, înainte chiar de liliac. Magnoliile au făcut trunchiuri groase, de femeie trecută brusc la gospodărie şi s-au înălţat şi lăţit, transformându-se, peste noapte, în copaci.
Nu stiu de ce, pomii fructiferi au venit destul de târziu, o duzină de peri, pruni şi corcoduşi subţirei, luaţi de pe margine de drum. Nu mă interesau fructele lor, le vroiam doar foşnetul de frunze şi de crengi, de preferinţă cât mai înalţate. Când am înţeles cât de greu o sa crească, o camionetă a adus în grădină un măr ţapăn, cu coroană bogata, ca să le arate celorlalţi că se vor face mari, cândva. Încet, încet, am început să învăţ lumea diversă a copacilor şi să caut specimenele care cresc rapid şi se pot asorta imediat cu salcâmii, deja înalţi, care supravieţuiseră. Atunci, m-am împrietenit cu sălciile, pe care nu le suportam. Uram salcia plângătoare, cu ramuri unduite ce ling pământul, cu frunze lipicioase, insuportabil de lungi. O salcie care curge mi se părea ca o nebună care îşi plânge de milă şi se târăşte cu părul dezlânat, murdar, pe noroiul drumului. Vedeam în sălcii tot ce e mai puţin demn la un copac, de la lipsa de ţinută, de verticalitate viguroasă. Cât mă înşelam! Casa bătrânilor din cartier este cu câteva sute de metri la vale, iar gardul exterior stă de-a dreptul într-o groapă, care adună toate ploile şi zăpezile scurse din câmp. Bătrânii au doi copaci de zece metri înăltime, crescuţi în patru-cinci ani, falnici ca nişte stejari. Am mers până la gard şi m-am uitat la coroanele lor dese, la tulpină şi la Frunze. Nevenindu-mi crede ochilor, i-am intrebat ce copaci sunt. Sunt sălcii, mi-au spus. Le-am pus acum ceva ani, doar niste beţe. Am aflat apoi că dacă ar exista poveşti în lumea arborilor, făt frumos (care se face într-un an cât alţii în zece) trebuie să fi fost, negreşit, o salcie. Dacă îi dai apă cât să nu-i mai fie sete, copacul ăsta parcă e cuprins de vrajă. Am înfipt de-atunci, în pământul umed din zonă, zeci de beţe de salcie (şi lătăreaţă, şi plângăgioasă, şi lăbărţată) doar ca să constat, cu perplexitate, cum dintr-un simplu băţ verde, cu fiecare anotimp, fiinţa asta de lemn se transformă şi devine, doar cu pretenţie de lichide în exces, un ditamai arborele, gata să se ridice la cer. Îmi amintesc că mă sculam dimineaţa şi mă uitam la ele, doar ca să ma minunez cum cresc, pentru mine sesizabil, în fiecare zi.
Prietenii au înteles repede că sunt nebun şi, de câţiva ani, cadourile de ziua mea au luat forme de copaci: un plop falnic ca pe vremea de glorie a Căii Bucureşti, un stejar roşu (salvat cu mare efort anul trecut), un mesteacăn cu coajă de dalmaţian, niste verişori de salcâm fără nume, paltini şi frasini (cu lemnul flexibil şi rezistent, din care ne făceam arcuri de indieni în copilărie), brazi şi larice (care însă nu s-au adaptat în canicula bucureşteană), un platan cu tulpina în acoladă, liliac şi catalpa, nuci şi imitaţii de fag. Peste toate, cu misterul aferent, doi copaci cu nume de legendă – „arborele printesei”. Nu ştiu ce domniţă rusoaică, înamorată de un suedez chipeş, a botezat un copac ce a trebuit să facă înconjurul Chinei până să-l cheme înapoi o Europa fascinată de calităţile lui: creşte până la zece metri în trei ani! Credeti-mă! E adevarat! Am stat cu ruleta mereu la îndemână. Ritmul e de aproape trei metri pe an, în timp ce frunzele, ca niste pălării imense, anunţă o talie eucaliptică.
Habar n-am dacă bătrâneţile mă vor prinde în zonă şi dacă eu sau copiii / nepoţii mei, se vor bucura, într-adevar, de o pădurice făcută cu suflet.
Cred însă tare că orice oraş are un suflu propriu, ce este dat nu doar de evenimente culturale, neoane, străzi, muzee sau parcuri ale primăriei. Cred că printre construcţii, copacii anonimi şi iarba curată au un rol mai mult decat igienic. Sunt ca o garanţie a faptului că betonul şi sticla sunt încă parte dintr-un ansamblu care emană viaţă.
Milano s-a transformat complet atunci când terasele clădirilor s-au umplut de verdeaţă şi copaci. Imaginaţi-vă un oraş rece şi cenusiu care, în doar câţiva ani, s-a umplut de oxigen verde pe fiecare stradă. Sunt milanezi (numai ecologişti nu poţi să-i numeşti) care îmi povesteau că parcă s-a schimbat ceva în aer, şi în ei, şi că efectul cel bun pare contagios. Habar n-am ce e aplicabil în Bucureşti, dar capitala îmi pare încă o domnişoară cu straie înflorate, doar de duminică, în centru şi în zona de nord, unde vin peţitorii. Cred însă că măsura corectă e dată de marginalitate şi de ce e mai putin vizibil la bulevard. De parcările dosite şi de aleile din cartiere aglomerate. Unde un copac este plantat pentru noi şi nu pentru turişti sau vizitatori. Aşa cum flori îi aduci iubitei pentru că te bucuri să o ai aproape, mereu, nu doar de ziua ei şi a domnului acela, sfântu’ Valentin.