Invitată – Mădălina Vaitiș

Așa cum am promis, blogul începe să primească „musafiri”. Primele trei texte aparțin Mădălinei Vaitiș.

Aștept mailurile voastre pe adresa codrut@jurnaldebancher.ro

Tango… pentru că nu trebuie

De ce tango? Pentru că nu-mi cere niciodată să anticipez, pentru că mă educă să ascult fără să întrerup, pentru că-mi cere să urmez fără a mă întreba de ce o fac, pentru că nu are proceduri și reguli stricte, pentru că „greșelile” sunt rezultate ale imaginației, pentu că pot închide ochii fără teama de necunoscut, pentru că poate fi brutal de frumos și delicat în același timp, pentru că nu-mi invadează spațiul, pentru că…pentru că este opusul a ceea ce realitatea îmi cere zi de zi…imaginea mea răsturnată în oglindă!

Dumnezeu… când m-a daruit

Dumnezeu trebuie să mă fi conceput la congruența dintre H2O si O2. N-aș putea afirma cu precizie ce căuta acolo în miez de noapte, pe 3 august prin ’82, dar cu siguranță făcea o baie în mare, pentru că altfel nu se explică dependența mea de lichidul salin și nisipos. Nimic nu mă face să mă simt mai liberă, mai ușoară, mai senină și mai fericită așa cum reușește marea, când mă ține în brațele ei. Mă simt atât de acasă, atât de în siguranță, ca și cum nimic nu-mi poate afecta echilibrul dintre afară și înăuntru. Mă simt ca atunci când mama m-a purtat în pântece, când probabil lumea dinăuntrul ei era lumea din exteriorul meu, când nu exista pericol. Mi-ar fi plăcut să am amintirea acelor 9 luni … deși memoria acelor zile probabil că aleargă în ADN-ul meu, care se dizolvă la fiecare contact al pielii cu marea. O libertate ce îmi inundă fiecare celulă.

Când va fi să fie, aș vrea să fiu una cu marea!

Trebuie să …

Mă trezesc în fiecare dimineață cu conștiința lui trebuie”. Azi trebuie” să fiu punctual, azi trebuie” să-mi termin raportul la care lucrez de o săptămâna, azi trebuie ” să înapoiez cartea colegei cu regretul că nu am apucat să o termin, azi ”trebuie” să fiu angajatul la nivelul așteptărilor”, colega cu spirit de echipă” , locatarul bun platnic”, etc… Și pentru că societatea s-a ocupat să-mi educe spiritul civic, iar familia mi-a inoculat simțul datoriei, voi transforma la sfârșitul zilei pe acel ”trebuie ” în „done”. Ca să constat la orele 23, bătute fix în ceasul din perete, că „I’m done with me”. Mai am o oră în care ar fi „trebuit” să-mi amintesc că pantofii de tango s-au simțit stingherii azi fără perechea lor, că ceașca de cafea uitată pe birou s-a simțit goală fără gândurile mele adunate în zațul ei, că luna septembrie atârnă greu în calendarul de pe ușă, pentru că am uitat să smulg augustul din drumul ei. Atâtea lucruri de care nu mai am timp, și atâta din mine abandonată în tot acest timp. Așvrea ca ”done-ul” de mâine să fie absolutul acelui ”trebuie” ca să nu mai duc grija lucrurilor insipide uitând de grija celor care mă iubesc (sau pe care îi iubesc?). Azi Ana ațipat la mine „Traiește, ți-am zis!”, deși mă obișnuisem cu „Trezește-te, ți-am zis!” …

E drept, am cam uitat cum este să Trăiești şi fără ”trebuie”!