Era vară, o caldură îngrozitoare în Bucureşti, iar sediul băncii de pe Magheru duduia de vânt de aer condiţionat şi de priviri agresive. Era prima mea zi, într-o nouă sucursală, care mergea excelent, vindea în draci şi avea reputaţia unei echipe ce nu asculta de nimeni. Iar eu urma să fiu director acolo, un puţoi tânăr, cu ambiţie în buzunare şi ceva rezultate spectaculoase în spate. Fostul director fusese promovat, era o tipă ce crescuse în aceeaşi ogradă cu băieţii ăştia “meseriaşi”, care îmi transmiteau, fără pic de jenă, că nu sunt bine venit, că ei sunt buni şi fără mine, că au dovedit deja asta şi că, practic, ar fi bine să mă car naibii de acolo.
Pe fundal, afară, Ronald McDonald urla liniştit la o petrecere de copii, în faţa renumitului restaurant, lipit de sucursală. Lucrul acesta îl deranja chiar şi pe preşedintele băncii, care venise cu mine să mă introducă în cloaca asta neprietenoasă. L-a deranjat atât de tare, încât a zis două vorbe scurte, a făcut stânga-mprejur şi s-a tirat cu mare viteză. Şi m-a lăsat să mă descurc …
Peste ani (şi sunt mai mult de zece de atunci), mă gândesc că aia a fost cea mai tare echipă cu care am lucrat vreodată şi cu care am obţinut nişte rezultate greu de imaginat acum. Şi, iar cugetând cum se cuvine, înţeleg că gaşca (poate una dintre cele mai profesioniste din corporate-ul bancar de pe vremuri) era formată din oameni cu suflet, înainte de toate … Narcis (cel cu şcoala vieţii din stradă, înainte de a fi un analist şi un vânzător tenace), Victor (mai întai barman şi apoi etalonul bucureştean al analizei de credit), Andrei Roşu (mai întâi cântăreţ şi maratonist latent, campion al lumii, şi, abia apoi, bancher) şi George (poet întâi şi, doar pe urmă, bancher feroce şi coach cu patalama).
De dimineata, George a scris din nou … Luaţi şi citiţi http://georgebragadireanu.com/copiii-mei/
Mie mi s-a făcut poftă să-i chem pe toţi la o bere, ca să le văd mutrele dragi şi să le mulţumesc că îmi sunt prieteni …