A doua zi, ea m-a întrebat:
– Ai fost ieri pe stadion, la meci?
– Da.
– Ai stat in sectorul L? … Pe rândul 32, locul 17?
– Da … de unde naiba stii?
– Păi în spatele tău era un coleg de serviciu care mi-a zis că în faţa lui a stat un idiot, care a scos o carte în pauza meciului şi a început să citească … M-am gândit că descrierea ţi se potrivea.
Într-adevăr, eu eram idiotul. Cartea are peste 600 de pagini. Practic e o cărămidă. Abia am trecut de securitate. Le-am explicat că dacă voi ajunge să arunc cu volumul dupa vreun adversar nu are cum să fim sancţionaţi, căci ar fi (aproape) un act de cultură … Odată ce începi să o citeşti, nu poţi să o mai laşi din mână. Mergi la somn cu ea, faci duş cu ea, o ţii lângă tine în sedinţele cu şefii, sperând la o pauză, cât de mică, pentru a mai fura câteva pagini.
„Atlasul norilor” (scrisă de David Mitchell) este, pe scurt, o carte despre libertate şi asuprire, indiferent de vârstă, secol, limbă, din preistorie şi până în lumea de după androizi. O interogaţie asupra fericirii, ca lipsă a oricărei adversităţi sau, dimpotrivă, ca triumf asupra obstacolelor, ca realizare a unui scop.
Lectura placuta. Aveţi grijă – creează dependenţă.