E 8 dimineata, sunt minus 10 grade si am ajuns la gondola cea noua din Azuga. Drumul a fost miraculos, cu valea Prahovei trezindu-se la viata, in rasarit domol. Brazii inghetati, cu zapada curgand ca din niste crengi suplimentare, de sezon. Iar in Sinaia, dupa piscurile usor ametite de ceata, soarele se exfoliaza in ceea ce, pe drept cuvant, se numeste Valea Soarelui.
Pe partie suntem primii si luam in canturi zapada cu gust de ratruck, ca un botez al diminetii. Nu stiam Azuga, Sorica e suficient de lunga si de imprevizibila, cu valurele de dealuri dezordonate, ca sa nu te plictisesti.
Te dai si te gandesti ca schiul e la indemana, la 2 ore de sofat, dar cand te trece pipi intelegi de ce Austria e diferita. Sunt doar doua orificii pentru toata lumea, un pisoar si doar o toaleta. La fete, o coada discreta, merge o carticica de lecturat, in asteptare. Apa e rece, sapun si hartie deloc si te gandesti ca langa e un hotel de 5 stele, ca instalatia a costat milioane de EUR, dar nimeni nu s-a gandit la maruntisurile care conteaza … Pe jos scarile aluneca, nu au vazut un cauciuc pe ele niciodata … In fine, macar e zapada, un pic de piatra si iarba sus de tot, unde vantul se joaca cu 40 la ora. La urcare vedem o domnisoara retrasa si uratica. E mica de inaltime, echipamentul nu e nou, manusile sunt franjuri, fumeaza contemplativ cu privirea la partii. Ceva insa imi spune sa stam aproape si tragem putin de timp ca sa urcam in aceeasi cabina. Incepe o discutie cu lumea si vrem sa o luam pe Cazacu. Chiar sus de tot, cand ne ridicam in picioare, ea isi pune manusile, ne masoara din cap pana in picioare si spune, cu accent de harghita, sa nu o luam pe acolo ca e plin de pietre si nu e bine.
Apoi, inchide claparii, fixeaza legaturile si incepe sa coboare. Dumnezeieste … Incercam sa pastram trena dar nu e nicio sansa. O eleganta perfecta, schiuri apropiate ca Liviu, dar balans desavarsit ca al Cristinei si inca ceva in plus. Un dans leganat, o incantare, o imperechere cu zapada care ii face loc prietenoasa. Un moment de gratie care ma umple si care ma imboldeste sa trag de mine ca sa fac mai bine. Trag primele doua trante, dar stiu ca am mers pe canturi cum se cuvine, ca am mai eliberat ceva, ca am mai facut o legatura si ca, poate, am mai invatat putin.
Treptat partia se strange si se aduna, se fragezeste si incepe sa colcaie de prea multa lume … La ultima urcare am stat 15 minute. E ora 12 si simt ca ajunge … E timpul de-o ciorba si de intors acasa.
