Aici, la mine, la tara, zapada miroase a libertate.
Padurea Andronache nu mai are nicio identitate si se vede doar ca un zid, prin ceata de ninsoare. Un zid mut, care desparte doua lumi, cumva inrudite. Stiu ca e o strada care margineste padurea si vad faruri miscatoare, dar suierul masinilor se contopeste cu vantul care matura campul, albit doar in parte. E ca si cum s-ar deschide o cale secreta, o trecere in timp spre o preistorie, care nu are cum sa-mi apartina. Ma simt legat prin nu stiu mod, de neexplicat, de un inceput de dinainte de civilizatii. In dreapta, departe, se vad lumini prin pacla, si stiu ca sunt cocotate pe cladiri comerciale, dar mie-mi miros a focuri inalte, ce tin animalele la distanta.
Ninsoarea imi ciocane ritmic in gluga si barbia mi-a inghetat.
Trag aer in piept si ma duc inapoi in pestera, sa jupoi vanatul si sa scrijelesc pe pereti doua desene, ce vor fi cunoscute, candva, ca pictura murala.