E duminică dimineaţa şi soarele blând care învăluie cheile portului te îndeamnă să leneveşti, cu aromă de cafea împrejur. Ne-am sculat mai repede, avem avantajul biologic al celor două ceasuri de diferenţă în fusul orar şi aproape că suntem primii clienţi ai cafenelelor de pe marginea râului.
E linişte şi pace şi capitala muzicii pop rock, agitată ieri seară, e undeva pierdută încă în aşternuturi.
Am citit că Liverpool a fost în perioada de rush american principala poartă a Europei spre noua lume; 9 milioane de oameni şi-au făcut bagajele şi au venit aici, în port, să se îmbarce către USA, cu speranţa că vor avea parte de o viaţa mai bună.
Astăzi, tinerii se bucură cum pot de toate, dar continuă să plece destul de mulţi din oraş, spre Londra sau alte destinaţii, şi numărul de locuitori din Liverpool cam scade de la Beattles încoace.
La prima vedere m-a surprins ca oraşul e mult mai tânăr faţă de ce am văzut prin occident şi descopăr că, într-adevar, circa 43% din populaţie este încă sub 30 de ani. Se vede asta pe stradă, în parcuri, în cafenele şi în magazine; în China Town (se pare, cel mai vechi din Europa) sau în târgul de artizanat pe care îl batem la picior cu o lentă curiozitate.
Mergem mereu cu privirea căutătoare şi mă tot uit la clădirile din jur. Dincolo de catedrale, ziduri şi alte rămăşiţe de prin evul mediu, oraşul ăsta e un melanj de stiluri foarte diverse. E clar că Victorian style e predominant, cu construcţii de piatră sau cărămidă, dar e plin şi de Art nouveau (deşi nu chiar aşa de ostentativ ca în Miami), Art deco, mai monolitic, geometric ca în cladirea cu ficatul regal (Liver Royal building) şi case Georgiene. Multe însa neglijate. E drept că sunt multe în reconstrucţie dar cele (încă) neglijate sunt mai numeroase. Una peste alta, un amestec cam alandala, nici rânduială nemţească, nici romantism italian. Cum zice consoarta, dacă Liverpool ar fi muzică, ar avea melodicitate, dar ar suferi la ritm (prea învârtit şi alambicat) şi i-ar lipsi, cu desăvârşire, armonia …
Mă rog, pâna una alta, cafeaua nu e chiar grozavă, dar berea merge şi wiskeyul e impecabil.
Între timp s-a făcut după amiază, mai stau un pic şi mă duc să mă cert cu ospătarul – aşteptăm de vreo jumătate de oră să se elibereze o masă într-o cârciumă pan-asiatică plină de mâncare tipic liverpooliană.
Sper să ne ţină ficatul 🙂
……….
Să ne fie de bine, tocmai am mâncat într-un restaurant de super fiţe. Dacă va întrebaţi de unde ştiu că era fancy, să vă povestesc.
Mai întâi, era un domn preţios la intrare ce făcuse training la Buckingam Palace. A scos un Registru, ne-a trecut numele cu un pix lucios şi ne-a zis ca în maxim o oră şi jumătate ne face rost de o masă. La privirea mea complet oripilată, a răspuns că se va strădui să reducă timpul la o oră, apoi ne-a expediat pe terasă, la bar, să ne bem minţile.
În al doilea rând, m-am prins că ceva nu e în ordine când am văzut preţurile nesimţite. Iniţial am crezut că sunt în RON şi nu în lire, dar mi-am dat seamă că şansele sunt totuşi minime.
În al treilea rând, m-a mirat cerinţa cu „ţinuta obligatorie”. Era, carevasăzică, un anume „dress code required” de managementul vigilent.
Când după jumătate de oră, Ioana a solicitat masa aceea mai repede că ne chiorăie maţele, eu mi-am privit cu îngrijorare picioarele păroase ce se iţeau timide de sub bermude şi mi-am tras peste cap gluga de la bluza de trening, ca să par mai business. Cravată nu aveam, însă cred ca m-au lăsat să intru datorită tenişilor albi, bine asortaţi cu şireturi albastre.
În fine, odată intraţi, am păşit ca pe catwalk, ne-am aşezat cu eleganţa la masă şi am comandat creveţii cei mai imperiali şi alte animale asiatice.
Când ne-am uitat împrejur, mărturisesc ca ne-am mirat puţin. Bărbaţii ca bărbaţii, dar femeile aduseseră în restaurant o modă uşor îndoielnică. Babetele se mişcau nonşalante în mini jupe, ca în vremea bună a lui Blondie şi Cher. Nişte zâne graţioase de 90 de kg purtau pe dânsele rochiile alea bune, în culori mov, roz sau verde deschis, înţelept asortate, prin puterea contrastului, cu genţi de pene colorate şi pantofi cu sclipici.
Pe fundal, chelnerii costumaţi impecabil în negru erau numai zâmbet şi ne-au îmbiat cu tot felul de bunataţi locale, dar le-am explicat să ia paharele de cristal din faţa noastră şi să aducă mâncarea că ne-a scăzut glicemia.
Nici nu am apucat să ne îndestulăm cum se cuvine, că atmosfera catifelată s-a zdruncinat. La solicitarea unor meseni, muzica cea clasică s-a oprit brusc şi a început un Happy Birthday din toti rărunchii, în chiote de bucurie şi luminat de flashuri de aparate foto. Probabil că restaurantul nu era chiar pregătit de scandal şi piesa asta nu o aveau în playlist, iar la o descărcare rapidă de pe Youtube au nimerit un Happy Birthday cântată de un cor de copilaşi prea entuziaşti. Din cauza asta, atmosfera s-a animat mai mult decat trebuia şi localul s-a transformat într-un fel de pub înflăcărat.
Simţind oportunitatea, am avut pe loc impulsul să mă ridic gata de acţiune. Cu ochii în lacrimi, Ioana abia m-a oprit chiar când eram pe punctul să pornesc la microfon „Cine-i născut în ianuarie!”. Buckingam palace boy a apărut în mijlocul lucrurilor, cu privirea disperată, intuind că situaţia a scăpat puţin de sub control.
Câteva mese mai încolo, o doamnă de viţa nobilă s-a pornit să escaveze cu încredere între premolari, folosind cu măiestrie unghiuţele în locul unei scobitori pe care chelnerii năuciţi au uitat să o mai aducă.
Din nimic, localul s-a transformat într-un karaoke dezlanţuit şi lumea a început să se mişte între mese, cu felicitări, ca la nuntă.
Am plătit în viteză şi am ieşit în râs împleticit.
Afară, în faţa unui pub cu muzică duditoare, un cuplu sextagenar ieşit la tigară dansa în mijlocul străzii. Lăsaţi-ne domnilor cu prestanţa şi ţinuta elegantă! Daţi-ne bere la halbă, scandal şi veselie. Mai departe, ne descurcăm noi.
Fusese pus un pic în dificultate, dar până la urmă Liverpool îşi revenise 🙂