La masă, o englezoiacă sare în sus ca arsă, gata să dărâme toate paharele – la picioarele ei venise porumbelul ucigaş … N-am văzut în viaţa mea atâta groază în faţa păsărilor ca aici. Un pescaruş coborât să mănânce nişte resturi de pâine provoacă panică printre britanici. Afişul mare de pe clădire anunţă „for your own safety, you are required NOT to feed the birds”.
Strada e plină de soare, pare-se e cea mai călduroasă zi din an. Mă aşez pe jos, lângă un retriever somnoros, stăpânul lui aproape orb cântă dumnezeieşte la chitară.
O ceată de studenţi italieni inundă aleea, gălăgioşi şi zâmbitori, cu fete frumuşele care aduc primăvara printre grăsuţele englezoaice. Nici băieţii subţirei (cu ten măsliniu şi început de barbă rebelă) nu trec neobservaţi şi vreo două localnice le lasă telefoanele în speranţa unei întâlniri mai nocturne.
E aer plin de miros de râu şi mare care umezeşte nările şi mi-aş da jos tricoul să mă umplu mai bine de căldură. Ţigara se fumează singură, leneşă, uitată între degetele alungite de gravitaţie, în mâna pierdută în curgere spre asfaltul fierbinte de dedesubt. Se naşte pe loc un joc, de-a urmăritul de glezne care trec pe lângă privire şi capul se ridică arareori în urmărirea unor picioare frumoase.
Am fost ieri în campusul studenţesc şi am atins cu respect clădirile de cărămidă ridicate în secolul XIX, actualmente săli de curs, cu orologii şi turnuleţe în vârf.
Am aplaudat două ore absolvenţii îmbrăcaţi în robe negre (growns?), cu pălării înalte pe cap. Cred ca 80% dintre graduants erau africani, arabi şi asiatici (chinezi, dar şi indiano-pakistanezi). Am avut sentimentul că un networking în sală poate pune bazele unei legături strânse cu viitoarea elită din lumea „nouă”, plecată peste oceane în căutare de educaţie. Printre masteranzi şi doctoranzi, doi români şi-au prezentat respectuoşi omagiile decanului, într-o ceremonie ritualică, în sunete grave de orgă şi atingere masonică. Decanul a „îmbrăţişat” mâinile cu răbdare şi a spus fiecăruia în parte câte ceva. Ce să zici … noblesse oblige şi eticheta e musai de păstrat …
…
Din nou cu privirea la oameni …
Din loc în loc, la intersecţii de străzi pietonale, sunt aşezate piane … aşa cum a pus şi Memo plus în Bucureşti, la Roaba de cultură. Se opreşte lumea, deopotrivă copii şi adulţi, se aşează pe scăunelul profesionist şi cântă, fiecare după pricepere.
Fantastic de multe cărucioare (împinse atât de mămici, cât şi de tătici) de parcă a fost promoţie la maternitate.
Îmi amintesc că am învăţat, cât am stat prin Italia, să mă uit la spectacolul oamenilor care trec, fiecare un mini univers într-o mare de poveşti, amestecate, pe treptele aşezate în amfiteatru, deasupra unor pieţe mişcătoare.
Aşa şi aici. Strada e plină de „întamplare”. Niciun tricou fără vreun text pe el, braţele şi picioarele sunt tatuate, oamenii te opresc să-ţi spună ceva, să îţi îndese un pliant în palme (nepromoţional, ci doar cu gândurile lor), mai încolo un bătrân cu o staţie de amplificare are misiunea lui proprie, împărtaşind întelpciunea creştina, cineva cântă lângă un copac doar pentru ca aşa îi vine.
Parcă fiecare dă pe afară de o poveste pe care ar vrea să o transmită şi, în lipsa unui auditoriu proaspăt, iese în lume, să se amestece şi să se împărtăşească. Nu ştiu dacă totul vine din înstrăinare sau din altceva, nu mi-am făcut tema la psihologie, dar privind cu destulă curiozitate împrejur, am sentimentul că lumea nu s-a schimbat prea mult în ultimii două mii de ani.
Hai aleluia, să vă spuneţi şi voi povestea cea interesantă şi să vă bucuraţi de soare.