Nu ştiu de ce, în ultimul timp, mă tot gândesc la perioada copilăriei.
Nu prea e un demers raţional, ci mai degrabă un amestec de imagini care vin pe neaşteptate, ca o suită de flash-uri ce se ciocnesc de uşă, dar intră fără să fie invitate.
Invariabil, revine o perioadă din şcoala generală, când nu cred că aveam mai mult de 11 – 12 ani. Copii mulţi, mereu în mişcare. Ne suim în autocar şi mergem din loc în loc. Excursii cu clasa. Dar nu sunt orice fel de plimbări, sunt aventuri în toată regula. Cu chiote si veselie, cu microfon în autocar, pe la care trec puştanii pe rând, încurajaţi de o profesoară de limba română, să se manifeste cum pot ei mai bine.
Se râde mult.
Şoferul se tot miră şi-i place, căci nu se aştepta decât la gălăgie si la scandal când de fapt are parte de entertainment.
Interesant este că nu mi-amintesc prea bine locurile unde mergeam (ci doar case de scriitori, nişte cabane de munte pline de zăpadă, cantine mari în mijloc de oraşe, unde, dacă nu eşti atent, ţi se varsă solniţa toată în ciorbă, in râsete zgâlţâite de copii neastâmpăraţi).
Îmi amintesc însă, cu precizie elveţiană, drumul. Şi autocarul. Şi entuziasmul de dinaintea plecării. Şi bucuria picilor că se porneşte spre o aventură de zile mari, cu ochii larg deschişi, curioşi să afle ce se întâmplă în altă parte, o căutare de senzaţii şi lucruri noi.
Cred foarte tare că drumul si experienţa excursiei au un rol esenţial în formarea fiecărui puştan. Mai cred ca Proust are dreptate spunând că “Adevărata călătorie nu înseamnă să cauţi peisaje noi, ci o privire nouă”. Dar toate au nevoie de un început. De un prim drum, apoi de un al doilea, de o tabără poate, de o excursie cu colegii, cu gaşca, spre un orizont necunoscut care, în timp, îţi permite să “construieşti” acea privire nouă, care te poate ghida să duci (cu puţin noroc) o viaţă mai bună.
Privirea nouă ajută mai ales atunci când întâlneşti pe cineva cu care viaţa a fost mai puţin generoasă şi i-a dat greutăţi pe care abia de le mai poate duce, de pe o zi pe alta. Căci doar această privire e singura capabilă să scoată din cotidianul trist o altfel de imagine, singura aptă să culeagă flori din mijlocul buruienilor şi să facă prezentul acceptabil.
Şi, cu puţin noroc, te poate ajuta sa respiri mai bine, măcar o secundă îmbrăcată in zâmbet, un aer care miroase ca iarba de după ploaie.