Pentru mine, scrisul are şi o puternică latură curativă, o componentă terapeutică.
Dacă ceva nu e ok, m-apuc şi scriu şi descopăr că, pe masură ce cuvintele se aştern pe hârtie, problemele se relativizează, stresul se diluează şi lucrurile nu mai sunt atât de grave pe cât păreau. Din contră, pot părea atât de minuscule încât nu iţi mai rămâne decât să râzi de ele şi să te distrezi.
În meditaţie, există pare-se o tehnică prin care găseşti un echilibru atunci când reuşeşti cumva să te detaşezi de tine şi să te priveşti, ca un observator obiectiv, din exterior. Nu e vorba doar de o curăţare de subiectivism, ci, mai degrabă, de o schimbare reală de perspectivă, prin care capeţi discernământul să te uiti la toată treaba detaşat şi să pui poveştile în lumina potrivită, fără a inflama lucrurile aiurea cu tot felul de preconcepţii care sălăşuiesc doar în mintea ta, nefiind mai niciodată reale. Interesant este că asta nu presupune o pierdere de intensitate (pasiune ar numi-o unii), ci doar o corecţie a sinusoidelor, prin ajustarea discretă a vârfurilor de grafic crescute nefiresc, din exagerare.
Si la asta îmi foloseşte scrisul mie. Nu mă pricep să fac lucrul ăsta în registrul uzual, al observaţiei din timpul întamplărilor, dar mi-e mai uşor odată ce am luat pixul în mână în faţa unei hârtii curate sau când iau blackberry-ul şi apas pe taste.
Dacă aş scrie cu adevărat bine, aş putea transmite cititorului ambele stări: şi pe cea de dinainte de scriere şi pe cea în proces de analiza şi aşezare a lucrurilor pe palierele corecte.
Dacă însă scrisul transmite lecturantului măcar ceva, o stare de pace câştigată pe drum, care să-i fie şi lui utilă (în măsura în care privitul unui apus de soare sau o plimbare prin vânt molcom pot fi utile), e un prim pas, suficient de încurajator, ca să mă îndemne să scriu şi pentru alţii, nu doar pentru mine.