Te scoli cu soarele care luminează şi încălzeşte o cameră încă plină de vise.
Când te ridici din pat, aşternutul îţi face cu ochiul şi-ţi spune să-l laşi mototolit – se va aranja singur. Tu te ocupi de puştiul care s-a trezit şi, plin de zâmbet, ţi se aruncă în braţe, pentru prima joacă a zilei. Omleta are trei tipuri de brânză care se îmbrăţisează topite, iar roşile din salată fac baie în ulei de măsline. Cafeaua miroase bine, nu e nici prea fierbinte, nici prea aromată.
În timp ce puştiul meştereşte la una dintre jucării, mai tragi un pui de somn, de zece minute, în soarele blând de sfârşit de vară, pe terasă, afară.
Bicicletele sunt gata să fie încălecate şi traseul are verdeaţă din belşug.
Ajungi în cel mai vechi aeroport din Frankfurt, folosit probabil în cel de-al doilea război mondial, transformat în loc de joacă, muzeu şi spaţiu pentru rolleri şi biciclişti, care se dau pe vechile piste. Să fie copaci înalţi şi să tremuri de groază că puştiul căţărat foarte sus, în căutare de ghinde, ar putea aluneca de pe crengile deja cam subţiri.
La întoarcere, pe lângă lac, când cobori cu vântul în faţă fără să mai dai la pedale, să ai sentimentul că dispar din lume, rând pe rând, toţi oamenii urâţi din viaţa de zi cu zi şi că rămân doar cei dragi, care, în mod miraculos, sunt şi ei lângă tine, pe biciclete în viteză şi chiuie ca nebunii.
Apoi să urmeze piscina, cu toboganele de apă, prea înalte şi prea accelerate să-ţi laşi copilul să se dea singur. Dar să ştii, totusi, că îl vei lăsa, că aşa e firescul în lucruri şi că te bucuri când îi vezi bucuria, la sosire, unde îl aştepţi cu braţele gata să prindă. Să te întrebi când o fi învăţat să înnoate aşa de bine, să te îngrozeşti că sare de la trambulina de trei metri şi să te miri cum de-a crescut aşa de repede, de s-a făcut băiat mare.
Iar la întoarcere, să refuzi delicat să-l iei în cârcă, să te faci că nu vezi oboseală, şi să înaintaţi, mâna în mâna, mai încet şi mai aşezat, către somnul de prânz tămăduitor, care vă dă târcoale.