“Jurnal de bancher pe drumuri” s-a scris datorită cititorilor.
Cititorii (la momentul respectiv prietenii mei) nu ştiau de fapt că ei contribuie la scrierea unei cărţi, după cum nici eu habar n-aveam că plănuiesc să public. Tot ce ştiam era că în concedii şi în călătoriile mele se întâmplau grămezi de lucruri pe care simţeam nevoia să le împărtăşesc. Unele mai haioase, unele mai profunde, altele pur şi simplu “de povestit”. Blackberry-ul mi-a devenit astfel un fel de confident, care prelua pe nişte taste minuscule degetele mele butucănoase şi reuşea cumva să transforme în fraze frământările şi gândurile ce mi se tot învârteau în cap. Cum nu aveam cont de Facebook pe atunci, am început să trimit istorioarele pe mail câtorva amici. Unora le-a plăcut şi au trimis mai departe, alţii mi-au spus foarte franc ce le-a plăcut mai putin şi m-au întrebat despre alte lucruri de prin locurile în care eram. Mi-au spus că înteleg ca sunt o fire sensibilă, dar să o las mai moale cu frământările şi să le relatez chestiile simpatice. Mi-au cerut să mă uit mai atent la tovarăşii pe care îi întâlnesc, să îmi ascut simţurile ca la carte, sa miros mai cu toate nările, să ciulesc urechile cum se cuvine şi să caut mai degrabă nebunii care umplu lumea. Fără să vreau şi fără să ştiu, în jurul acestor poveşti s-a născut un micro-public, care s-a implicat si m-a ghidat în acelasi timp. Si care a devenit exigent si al naibii de nerăbdător. Mă transformasem în situaţia un pic hilară de corespondent desemnat. Situaţia risca să scape de sub control, la un moment dat, căci abia ajungeam într-un loc nou şi primeam deja sms că povestea e aşteptată.
Apoi, în martie anul acesta, am fost suficient de nesăbuit să mă înhăitez într-o călătorie cu nişte colegi faţă de care aveam demult serioase rezerve. O mână de băieţi musculoşi, pe care nu e prea bine să-i contrazici, m-au înghesuit între nişte perechi de schiuri bine înfipte în zăpadă, au pus o sticla de pălincă clujeană la mijloc (pe post de martor) şi m-au pus să promit că până în vară voi publica. Au fost şi ceva ameninţări menţionate, recunosc. Cum eu sunt apreciat mai puţin pentru partea intelectuală şi mai mult pentru expresivitatea feţei (ce nu a suferit vătămări), iată-mă în situaţia în care vă propun să citiţi o carte.
Care sper să vă distreze.
Şi să va dea puţin de gândit.
Foarte puţin.
(articol apărut pe http://blog.erudio.ro/)