Vorbesc mult (şi asta poate fi uşor confirmat), dar pun la fel de multe întrebări şi încerc să şi ascult pe măsură. Iar pentru că oricât de mult aş vorbi, tot nu reuşesc să ajung la toţi la care îmi doresc să ajung, m-am gândit că ar fi o idee bună să scriu.

Am început cu recenzii de cărţi. Cărţi scrise de tovarăşi deştepţi, care aveau ceva de spus şi care, credeam eu, merita aflat de cât mai multă lume.

Apoi au fost călătoriile: fiecare ieşire mă stresa enorm, aveam sentimentul că mă scoate din culcuşul meu construit cu grijă şi mă aruncă într-un necunoscut neprietenos. Înainte de plecare somatizam, răceam brusc, mă durea capul, excursia mi se părea dintr-o dată scumpă, găseam grămezi de lucruri care nu mai erau în ordine şi care duceau la concluzia că e cazul să anulez. Apoi, după ce porneam la drum, lucrurile se relaxau. Mai mult, cu timpul, s-a schimbat ceva fundamental: a început să-mi placă, şi să mă mănânce tălpile să o iau din nou la drum. Să mă urc în avion sau în autocar, să pornesc maşina sau să alerg la gară. Câteodată gata să ajungi într-un loc fără să ai idee unde vei dormi, altădată cu toate aranjamentele bine rânduite de acasă.

Fiecare loc, cu parfumul lui. Fiecare ieşire, cu povestea ei. Fiecare întâmplare, bună sau rea, cu farmecul ei, mai ales la întoarcere acasă.

Prima poveste am scris-o catorva prieteni, de pe blackberry, abia acum trei ani. Se pare că le-a plăcut, pentru că mi-au mai cerut; am continuat să scriu şi am extins lista de recipienţi. Situaţia risca să scape de sub control, la un moment dat, căci abia ajungeam într-un loc nou si primeam deja sms că povestea e aşteptată.

Apoi mi-am dat seama că în caţiva ani am strâns material cât pentru carte.

Mai in glumă, mai in serios, încurajat de cei din jur, am decis să o public, zâmbind la gândul că a fost scrisă integral pe blackberry, mai mult ca o joacă. Sunt conştient că nu e nimic esenţial, dar e ceva făcut cu bucuria faptului că cei care au citit, pe măsură ce cartea a prins rădăcini, au spus ca e material de calitate. Și este adevărat că s-ar putea să te regăsești în paginile ei, să simţi că unele dintre povești seamănă cu ale tale.

Pentru că întreaga istorie nu-şi propune să aducă vreun câştig, toate drepturile de autor sunt donate in scopuri caritabile, către HOSPICE Casa Sperantei. E suficient să îi vezi o singura dată pe cei de la Hospice în acţiune ca să realizezi cât de multe pot face o mână de oameni cu suflet şi cât de puţin ne ia ca să ajutăm cu ceva.

Nu mă consider un scriitor, în adevăratul sens al cuvântului, dar dacă sunteți suficient de curioși ca să citiţi, sper ca măcar să zâmbiți, să vă distrați și, poate, cu puțin noroc, sa găsiți ceva util la drum.

Sunt un bancher pe drumuri care am avut norocul să întâlnesc oameni interesanţi, pasionaţi de ceea ce fac şi, mai important, care nu au uitat să trăiască frumos. Ceea ce vă doresc şi vouă.